Miercuri, după ce s-au terminat prezentările, cât timp ne decideam unde să mergem după cină, am luat cu RR să jucăm un joc interesant de cărţi (Ligretto). Nu faptul că am jucat este fain, ci unde am jucat, adică pe catedra din sala cursului… doar noi am fi putut să facem asta iar ceilalti, studenţi şi profersori stăini, zâmbeau când treceau pe lângă noi. I like doing things that other don’t think of doing… that’s why I like being who am and from where I am.

Deşi stăm de dimineată până tâziu la facultate pentru curs, atunci când scăpăm, tot avem energie de a ieşi la o plimbare de câtiva kilometrii prin oraş. Seara de miercuri, după o cină nehrănitoare ca de obicei, am plecat spre La Defence. Acestă zonă  este de fapt un oraş limitrof al capilatei… este zona modernă, cea cu zgârie nori. În urma unei legi date de primăria Paris, în capitală, nu este voie să se construiască clădiri înalte, turnul Montparnasse este probabil  excepţie… după construirea acestui turn, parizienii au considerat că zgârie-norii nu au ce căuta în oraşul lor şi i-au interzis. Astfel, parizienii au ales să facă un cartier nou doar pentru clădirile de birouri. Am luat metroul şi ne-am îndreptat spre marginea oraşului. Când am ieşit de la metrou eram parcă într-o altă lume. Contrastul este inimaginabil… am plecat de la clădirile mici că întâlţime, înghesuite, cu arhitectură foarte veche, de acum 100-500 de ani şi am ajuns într-un loc parcă cu 50 de ani în viitor. Clădiri de sticlă, cu peste 40 de etaje se îmbinau perfect cu tot felul de opere de artă modernă. Fiecare clădire avea o formă aparte, una mai ciudată ca cealaltă. Majoritatea din ele parcă sfidau legile fizicii prin concepte arhitecurale la limită…clădiri înclinate, clădiri în formă de con sau în formă de sferă, toate la o scară foarte mare.  Pe lângă clădirile funcţionale, existau şi clădiri artistice, cum ar fi un turn făcut din ţevi colorate diferit sau o grădină de copaci făcuţi din fier. Obiectivul cel mai interesant este o clădire  în formă de arc ce se află fix la capătul strazii principale. Această stradă este pe aceeasi axă cu Camps Elise, formând astfel o legătură între cele două arcuri. Pe o parte este este Arcul de Triumf, de pe care, cu două zile înainte ne uitam spre La Defence, iar pe cealaltă este acest Arc al Parisului Modern. Clădirea are 55 de trepte (sau în baza 16, cum am numărat eu, 0×37) pe ambele părţi. Pe cealaltă parte fată de stradă, este un pod de lemn foarte înalt ce duce spre capătul oraşului. Dintre lucrurile pe care nu le ştiam, este faptul că La Defence este, de fapt, un fost cimitir. Cladirile noi au fost construite peste cimitirul public, iar o bună parte din morminte încă mai există. Este o ciudăţenie foarte mare, pentru că cei din birourile moderne au vedere spre mormitele mai dezorganizate din cimitirul public sau spre cele mai ordonate din cimitirul militar (morminte ce aparţin soldaţilor din armata lui Napoleon, deci cu o vechime mare). Faptul că noi mergeam noaptea pe acel pod de lemn, pe un oarecare vânt pe lângă nişte morminte dădea un sentiment foarte ciudat. De la La Defence am luat RER-ul (acesta fiind singurlui care circulă în afară Parisului) spre Place Pigale unde am ieşit exact în faţa Mulean Rouge. Am făcut o plimbare mai mult de amuzament printre sex shop-urile şi sex-hypermakert-urile de acolo. Cartierul nu arată deloc îngrijit dar la o tarbă am descoperit o mâncare foarte gustoasă: clătite cu jambon şi caşcaval (la recomandarea lui RR). Am trecut pe lângă catedrala Sacre Coeur din Montmartre apoi ne-am îndreptat spre clădirea Operei, o altă clădire de dimensiuni mari şi cu o arhitectură aparte. În drum spre cămin am făcut o plimbare le lângă Sena (un alt mic secret aflat, era cel mai jos trotuar ce trecea pe lângă apă…avea mai cam jumătate de metru şi imediat în stânga era apa). Pe drum am mai trecut pe lângă clădirea rectoratului Universităţii La Sorbonne şi pe lângă parcul Luxembourg. În seara aceea am făcut pe jos aproape trei sferturi din diametrul Parisului, timp de 5 ore.

A doua zi am chiulit dimineaţă de la cursuri ( official ccna.ro Academy business ). Am fost la un magazin unde se vindeau bărci, avioane, maşini în miniatură. Magazinul era foarte mare cu o mulţime de modele, din diverse epoci, în diverse stiluri şi în multe dimensini şi complexităţi… te simţeai ca un copil mare într-un magazin de jucării.

Am profitat de această ‘pauză’ în timpul zilei şi am trecut prin grădina Palatului Regal ce era înflorită şi oferea o privelişte foarte plăcută. Pe lângă flori şi copaci, exita şi un foarte mic tun, care, din câte am înţeles, încă este funcţional (la ocazii speciale). În zonă era şi intrarea la Palatul Luvru. Am intrat în curtea interioară (unde se află piramida din sticlă) când a început să plouă… ne-am adăpostit sub pământ. Dacă la suprafată era o clădire din secolul 16-17, sub piramidă se găseşte o altă lume ce seamănă cu un mall modern… Francezii au fost foarte îndrăzneţi când au hotărât să instaleze piramida în acea piaţă… rezultatul a fost unul interesant. După, am căutat ceva de mâncare. Dacă cu o zi înainte măncam cu beţişoare la restaurantul chinezesc, ziua respectivă mâncam un sandwich la Subway (din tot Parisul, este singura masă care şi-a meritat relativ puţinii banii daţi). Mâncarea franceză este absolut oribilă.

După masă ne-am îndreptat spre Sacre Coeur, de unde am văzut cel mai bine tot Parisul. Din zona de magazine din apropiere mi-am cumpărat un mic cadou, reparând un regret pe care mi-l creasem în urmă cu 3 ani. În ultima mea vizită în Paris doream să îmi iau o cutie muzicală, dar nu am făcut-o şi am zis că urmatoarea dată când voi fi lângă Sacre Coeur voi lua una. And I did. Tot lângă biserică, am găsit un alt mic secret al oraşului: o clădire ce avea pe ea un mozaic cu figurinele din Space Invaders (am aflat după că desene ca acela sunt în tot Parisul în locuri mai ascunse). Lângă acea clădire am găsit şi un Opel Corsa acelaşi model şi cu aceeaşi culoare cu maşina mea. Ziua s-a terminat la acea ieşire pentru că ploaia nu ne-a permis o ieşire seara.

Vineri, după ce echipa mea a avut prezentarea la curs, ne-am grăbit să vizităm un castel ce se afla într-un oraş limitrof al Parisului. Chateau de Vincennes din orăşelul cu acelaşi nume, este un castel în adevăratul sens al cuvântului. Era înconjurat de ziduri înalte şi de un canal (acum gol) de aproximativ 10 metrii lungime şi adâncime. În interior era o biserică din evul mediu şi castelul propriu-zis care era şi el înconjurat de un canal acum secat. Complexul a fost de multe ori asediat, zidurile exterioare fiind până la urmă penetrate, dar zidurile interioare nu au căzut niciodată.

La ieşirea din castel am intrat într-un parc ce era mai degreabă grădină botanică.

Ajunşi înapoi în Paris am trecut pe la Centre Pompidou, o clădire cu o altă arhitectură modernă ciudată. Nu am întrat în tuburile-lift, dar am întrat la o expoziţie de obiecte ciudate.