Lucrul de care sunt, probabil, cel mai mândru sunt studenții mei de la USO și de la Cisco. La începutul anului (calendaristic) eram foarte bucuros de (și pentru) studenții din cele două semigrupe de la USO pentru rezultatele obținute în sesiune. Și m-am bucurat că am păstrat cu mulți dintre ei legătura în timpul anului, cu diverse ocazii. Cu unii din ei am ținut două semestre la clasele de CCNA. Pe lângă cele două clase ’speciale de CA’ cu studenții ce terminau anul I, am mai avut încă o clasă în vară, unde, probabil, am investit cel mai mult efort pe o clasă. De asemenea, semestrul acesta am luat 3 semigrupe la USO, unde am mulți studenți isteți și descurcăreți, cu foarte mult potențial (chiar dacă unii sunt puțin alintați). Și am ținut și câteva laboratoare de RL când alții au avut probleme și aveau nevoie de înlocuitori.

Chiar dacă am fost profesor/instructor/asistent, am fost și student. Au fost cursurile din facultate, care au fost cam cele mai interesante din cei 4 ani, dar cărora nu le-am dat importanța ce o meritau. În afara lor, au fost multe cursuri…

La începutul anului am fost trimis la un Curs de Securitate în Paris. Am avut noroc că am fost selectat printre cei ce au participat la program și a fost o experiență foarte interesantă, alături de oameni interesanți.

În vară, am participat la un training la distanță, Juniper Summer School, la două cursuri, unul de routing și unul de switching. Dacă tot am învățat materia mi-am dat (și luat) și două ceritificări: JNCIA-ER și JNCIA-EX.

Tot în vară am fost student la Cisco la BSCI și în toamnă mi-am dat și examenul, alături de cel de BCMSN. Deci anul acesta am dat 4 examene de certificare și am obținut 2 certificări jumătate (sunt pe jumătate CCNP).

Dar cea mai mare parte din vară a fost ocupată de USO și pregătirea laboratoarelor. Bootcamp-ul de USO a fost, ca întotdeauna, intens… dar fun.

Au fost destule lucruri în care m-am implicat… la ROSEdu (CDL, RTT), în Academia Cisco (CCIE lab) și în facultate (Karaoke, Winter Skating, Boboc Advisory Board).  Am avut și proiecte în care eram responsabil dar care nu mi-ar fi ieșit fără ajutorul celor din jur (cum ar fi sistemul de telefonie VoIP din facultate). Dar cel mai important a fost, pentru mine, faptul că m-am ‘implicat’ în viața unor persoane mai speciale pentru mine.

Ca de obicei, am fost la multe prezentări și multe conferințe.

Distracție a fost destulă, la multe evenimente: ‘excursia’ din Paris, bootcamp-ul de USO, lucrul la CCIE lab, Karaoke din EC105, ieșirea la patinoar, petrecerite de Crăciun  ale ROSedu și ale Academiei, teambuilg-ul Academiei, precum și la toate ieșirile la suc/bere cu prieteni și colegi. Și au fost și multe, multe zile de naștere, fiecare cu ceva unic.

Și totuși, la final, cel mai mult au contat oamenii care au fost anul acesta în viață mea… colegi, colaboraori, prieteni noi, prieteni vechi, prieteni foarte apropiați. Persoane cu care am râs, cu care am muncit, altele cu care m-am mai certat. Prieteni care au fost lângă mine și la bine și la rău și de care am fost alături când aveau ei nevoie. Și mai este și persoana care a fost mai mult decât un prieten…

Ca o concluzie a acestui an…. What matters? It’s the little things.

La mulți ani.

Am publicat pe Scribd notițele mele pentru examen [2], poate sunt de folos celor ce doresc să obțină acestă certificare. Acestea au fost luate după cursul la distanță ce face parte din Juniper Summer School [3]

[1] http://alexj.info?p=1013

[2] http://www.scribd.com/doc/20162185/Juniper-Summer-School-Routing-Notes-August-2009

[1] http://alexj.info?p=966

Am decis să profit de acel voucher și să încerc un mic experiment: să dau și să trec un examen de certificare fără să am nici o experiență practică în respectivul domeniu, învățând mai puțin de două săptămâni. Certificarea este JNCIA-ER (Juniper Associate – Enterprise Routing) și examenul este JN0-324. Examenul este planificat în aproximativ 10 zile și tot ce am la dispoziție este cartea de Junos, niște tutoriale gratuite de pe site-ul lor și video-urile de la Summer School (nu am vreun router sau switch Juniper sau vreun simulator). Singurul lucru oarecum apropiat de un echipament este o mașină virtuală în care emulez Junos, dar care nu are nici un fel de acces prin rețea cu exteriorul (deci nici măcar un ping nu pot da).

Una din probleme a fost furtul unor cabluri de electricitate, ceea ce a dus la o pană de curent în mai multe săli, inclusiv una din sălile de servere ale Facultății de Automatică și Calculatoare. Timp de aproape o săptămână, infrastructura tehnologică din facultate a fost dusă la 0. Învățătura din tot acest timp ar trebui să fie ‘cât de fragilă este tehnologia…’. O sală întreagă de echipamente mai mult sau mai puțin high-end, cu un număr foarte mare de servicii ce rulau pe acele echipamente, a fost redusă la tăcere (“there is no sound worse for a sysadmin than silence in a server room”, trademark Ubergeek [3] ).

Trebuie să înțelegem că dacă vrem să avem un sistem care funcționează avem nevoie de profesionalism la toate nivelurile. De asemenea, trebuie să vedem imaginea în prespectivă și să înțelegem toate slăbiciunile noastre. Fiecare din noi este o bucată dintr-un sistem mai mare, o bucată specializată pe un anumit lucru. De multe ori privim doar bucata noastră și nu ne pasă de ce fac ceilalți. Dar adevărul este că toți trebuie să avem un standard înalt și atunci când ceilalți nu au. Trebuie să găsim soluții și să nu creem probleme noi.

Când vorbim de securitate  în IT, ne gândim din prima la parole, protocoale și algoritmi de criptare, sisteme cu patch-urile aduse la zi și întotdeaua se ignoră securitatea de bază. De aceea nu putem să fim profesioniști cu adevărat în securitate. Dacă avem echipamente de milioane de dolari, avem nevoie de un sistem de securitate fizică și dacă vrem o infrastructură informațională, avem nevoie și de elementele peste care să stea (de exemplu rețeaua electrică). Într-o instituție, ca și într-o companie, dacă există un proiect pentru data center/laborator high-end în care s-a investit o sumă mare de bani, nu trebuiesc ignorate costurile adiacente (ce reprezintă o fracție din costul total). Trebuie investit în securitate și mai ales în redundanță. De multe ori este ușor să configurezi o rețea, dar proectarea inteligentă a ei este dificultatea. Diferența dintre cei care știu să facă un lucru și acei ce sunt profesioniști pe acel domeniu este capacitatea de a gândi în perspectivă respectivul lucru și de a face arhitectura sistemului astfel încât să reziste în timp la orice (sau cât mai multe) situații ce pot ataca sistemul.

O altă problemă, și motivul pentru care sala serverelor nici după două săptămâni nu este refăcută, este nesincronizarea cu o echipă de la o firmă contractată ce reface rețeaua facultății. Din cauza unei deficiențe de management, iar partea tehnologică are de suferit. Profesionalismul iar a avut de suferit.

Încheierea a trebui să fie pe ideea de ‘forme fără fond’. În Politehnică ne lăudăm că avem rețea de 10 Gigabit/s, dar adevărul este că între legătura internă de 1GB și fibra externă de 10GB/s se află un switch de 100MB/s.  Lipsa profesionalismului în proiectare și management și dorința de a ne lăuda cu lucrurile de care nu suntem în stare duc la situații stupide.

în ultimul rând, dacă facem parte dintr-o comunitate, instituție, firma etc., nu trebuie să ne considerăm parte din ea atunci când lucrurile merg bine și atunci când atunci când ele merg prost. Degeaba când cineva te întreabă “Unde ești profesor/angajat/student?” și răspunzi “la Politehnică”  dacă atunci când exita o problemă afirmi “ăia de la Politehnică nu fac nimic”.

[1] http://ubergeek.ro/2009/08/14/upb-romania/

[2] http://big.lazyadmin.ro/2009/08/17/upb-fala-%C8%9Barii-noastre-e/

[3] http://ubergeek.ro

Au fost invitaţi toţi membrii catedrei (foşti şi actuali) alături de un grup de studenţi şi alţi colaboratori apropiaţi. Ziua a început cu o serie de discursuri alea Şefilor de Catedră de la înfiinţare şi până astăzi. Începând cu Mircea Petrescu, apoi Adrian Petrescu, Nicolae Ţăpuş şi nu în ultimul rând actualul şef de catedră, Valentin Cristea, toţi au ţinut să treacă prin istoria destul de încărcată şi interesantă a Catedrei, evidenţiind momentele, persoanle şi proiectele importante.

Din partea Ministerului Educaţiei, Catedra de Calculatoare a primit o diplomă de excelenţă pentru activitatea sa.

Chiar dacă şi studenţii şi profesorii privesc Secţia de Calculatoare şi Tehnologia Informaţiei ca ceva aproape de dezastru,  ea are o istorie destul de bogată şi prin proiectele actuale şi oamenii ce le susţin, are şi un viitor destul de promiţător.

Eu, unul, mă simt mândru să aparţin colectivului Computer Science şi mă consider, într-o mică măsură parte a Catedrei prin participarea la diverse activităţi ale ei, în special ca asistent al cursului de Utilizarea Sistemelor de Operare.

Happy Birthday, CS !

Şi dacă tot este de sărbătorit, acesta este cel de-al 100-lea post al site-ului . Hope more will come…

[1] http://cs.pub.ro

Site-ul Stagii pe bune [1] oferă un punct de legătură între studenţi şi firmele din domeniu. Firmele vin cu oferte de posturi iar studenţii vin cu CV-ul lor şi din cele multe variante, mulţi îşi găsesc stagiul potrivit. În cei 5 ani ai proiectului, Stagii pe bune a ajuns deja la un număr foarte mare de participanţi (peste 400).

Idea proiectului este susţinută şi de o echipă entuziastă (cu oameni cum ar fi Vlad Posea, Florin Pop sau Răzvan Deaconescu) ceea face, de fapt, Stagii pe bune un succes.

Înscrierile la stagii sunt încă deschise. Echipa de organizare a ţinut azi un eveniment de promovare Stagii pe Bune printr-o Pizza Day [2], dând ocazia studenţilor să afle mai mult despre proiect, echipă şi stagii.

[1] http://www.stagiipebune.ro

[2] http://www.stagiipebune.ro/blog/?p=104

Sâmbătă dimineaţa, înainte de ieşirea organizată cu toţi, am ieşit grupuleţul nostru de români la căutat de suviniruri/cadouri pentru acasă. În căutarea de magazine am trecut pe lângă Montparnasse. Turnul Montparnasse este singurul zgârie-nori din Paris. Când a fost terminat, la începutul anilor 1970, a adus indignare parizienilor deoarece nu se potrivea în oraşul lor. Aşa că au interzis construirea de clădiri înainte în capitală, lucru ce a dus la naşterea La Defence ce se află la marginea Parisului într-un oraş limitrof. Ne-am îndreptat apoi spre Grădinea Luxembourg, un parc foarte plăcut pentru o plimbare. În acest parc se găseşte Palatul Luxembourg ce găzduieşte Senatul Francez. Din interiorul parcului, în faţa palatului se putea vedea pe o parte Turnul Montparnasse şi în cealaltă Panteonul, moment în care îţi dădeai seama cât de rău se încadrează Turnul Montparnasse în Paris. La ieşirea din grădină, am găsit pe gardul foarte lung ce înconjoară parcul o serie de tablouri ce prezentau momente importante din istoria tărilor din Uniunea Europeană. Toate tările aveau 2-3 tablori ori cu poze alb negru de la momente istorice, ori cu peisaje din ţară lor, ori cu monumente istorice sau clădiri importante. Noi am avut două imagini legate de Revoluţia din ‘89 (temă comună pentru tările din estul Europei) şi una cu Tristan Tzara, tatăl curentului dadaist din Europa.

Următorul stop a fost la Panteon. Deşi numele m-a dus cu gândul la un templu către zei, Panteonul din Paris este un monument în cinstea marilor francezi. Aici sunt înmormântate personalităţi ca Voltaire, Rousseau, Victor Hugo sau soţii Curie. De la Panteon am coborât prin Cartierul Latin pe lândă Universitatea La Sorbonne şi după o pauză de masă (la Subway… french food sucks) am plecat să ne întâlnim cu grupul mare.

Deşi ne aşteptam să mergem la Luvru (pentru că vremea era urâtă, cu ploaie), francezii au decis să mergem mai întâi pe Turn. Decizie nu foarte insiprată pentru că am stat la coadă pe ploaie, apoi am aşteptat înăuntru când ieşise soarele, iar apoi, cănd am ajuns sus, era deja ceaţă şi mai multă ploaie. Ca să ne facă în ciudă, cănd ne-am îndreptat spre Luvru, a ieşit iar soarele. Am ajuns la Luvru, unde am aflat că se închide într-o oră, aşa că ne-au trimis acasă. Încă un eşec din partea francezilor. Grupul nostru mic de români a făcut o plimbare prin parcul din faţa Luvrului, spre Obelisc. Obeliscul din Place de la Concorde este unul din cele două obeliscuri din Templu Luxor, Egipt… pe unul din ele l-am văzut în Egipt, la el acasă, iar pe acesta l-am văzut aici (cel din Paris arată mai îngrijit ). În apropiere era Domul Invalizilor unde am încercat să mergem dar era închis.

Duminică am mers la Versailes. Cu un bilet de 8 euro am luat linia de RER ce ne ducea spre castel. RER-ul este de fapt un tren personal şi în drum spre oraşul Versailles am făcut stopuri prin alte orăşele.  Eram pregătiţi pentru o zi lungă… după oră aşteptată pentru bilete, ne-am planificat aproape 5 ore de vizitat… complexul era imens, nu aveam cum să vizităm tot într-o zi.  Am început cu Palatul Regal. Totul se învârtea în jurul regelui Ludovic al XIV-lea, Regele Soare. Un corp întreg era dedicat camerelor personale ale regelui şi a reginei. Cea mai importantă sală a fost Sala Oglinzilor, un coridor mare ce unea două corpuri din palat, care ascundea sala de consiliu a regelui şi care oferea o privelişte asupra Grădinii.  În Sala Oglinzilor s-au semnat tratate ce au încheiat războaie mari cum sunt Războiul franco-german sau Marele Război (Primul Război Mondial).  Un alt corp al palatului aste dedicat istoriei măreţe franceze, corpul fiind organizat sub formă de muzeu de către Louis-Philippe. Un hol similar cu cel al Sălii Oglinzilor prezintă toate mariele lupte câştigate de Franţa de la Clovis pănă în epoca modernă. A ajutat foarte mult că aveam cu noi un ghid audio luat de la intrare ce ne explica fiecare cameră în parte.

Ieşind din palat am intrat în Gradina Regală care este de dimensiunea unui mic oraş. Nu am prins o perioadă prea bună pentru că încă nu erau înflorite florile, dar oricum era o privelişte foarte frumoasă şi foarte liniştitoare. Ne-am îndreptat spre Trianon (Marele şi Micul Trianon) care a fost darul regelui către soţia sa. La Trianon s-a semnat un tratat foarte important pentru România, în 1920, care recunoştea unirea Transilvaniei cu România, în urma Primului Război Mondial.  Oboşiţi, ne-am îndreptat spre casă.

Marţi dimineaţă am plecat singur de la curs cu gândul de a vizita Domul Invalizilor. Hotelul Invalizilor (cum se numeşte de fapt) este un spital militar înfiinţat de Ludovic XIV pentru cei răniţi în războaie (spitalul încă funcţionează şi în zilele noastre).  Este cel mai bine cunoscut ca fiind locul unde este înmormântat Napoleon Bonaparte. Domul este foarte impresionant şi demonstrează cât de mult admirau francezii Împăratul lor. Alături de Napoleon sunt înmormântaţi şi mareşalii şi generalii lui apropiaţi precum şi Mareşalul Ferdinand Fosh, Comandantul Suprem al Armatei Aliate în Primul Război Mondial. Tot la Les Invalides se găseşte şi muzeul armelor ce cuprinde expoziţii din epoca medievală, din epoca modernă (sec 18-19) şi din războaiele mondiale.

Am profitat de, probabil, cea mai frumoasă zi din toată excursia ca vreme şi am făcut o plimbare lungă prin Paris. Am trecut pe la Universitatea La Sorbonne unde am dat peste ‘cineva’ neaşteptat: Eminescu. Pe o străduţă ascunsă (nu ştiu cum am nimerit-o) era o statuie pe care scria Mihai Eminescu. Avea în mână nişte cărţi ce erau scrise cu text în franceză, dar pe soclu era scris, în română un citat interesant “Viaţa e un bun pierdut de n’o trăieşti cum ai fi vrut”. Ultima oprire a fost la Trocadero unde am stat puţin pe iarbă, la umbra unui copac.

Miercuri a fost ultima tură de vizite din Paris: Luvru. Imediat după curs ne-am îndreptat spre muzeu. Aveam doar 3 ore la dispoziţie (şi oricum eram foarte obosiţi pentru mai mult). Am intrat pe sub piramidă în aripa Sully, unde început cu scuplturi antice. Ne-am plimbat prin muzeu nu foarte fascinaţi de conţinut (arta nu ne prea prinde aparent). A fost uşor să găsim pe Mona Lisa pentru că trebuia doar să vedem unde este grămada cea mai mare. Dintre  miile de picturi, Gioconda este printe cele mai mici şi nu foarte impresionante, dar totuşi este atracţia muzeului (morala, marketingul este important). Alt punct de interes a fost statuia lui Venus din Milo. Ne-am plimbat apoi prin bucata de muzeu pe care am găsit-o cea mai interesantă: antichităţile egiptene. Am făzut mai multe lucruri decât la muzeul din Cairo (mai multe, dar mai mici)… francezii au avut grijă să ia cu iei în ţară multe artefacte egiptene.

Şi astfel se termină şirul de vizite în Paris. Oraş frumos ce necesită câteva zile bune pentru a-l descoperi.

Deşi stăm de dimineată până tâziu la facultate pentru curs, atunci când scăpăm, tot avem energie de a ieşi la o plimbare de câtiva kilometrii prin oraş. Seara de miercuri, după o cină nehrănitoare ca de obicei, am plecat spre La Defence. Acestă zonă  este de fapt un oraş limitrof al capilatei… este zona modernă, cea cu zgârie nori. În urma unei legi date de primăria Paris, în capitală, nu este voie să se construiască clădiri înalte, turnul Montparnasse este probabil  excepţie… după construirea acestui turn, parizienii au considerat că zgârie-norii nu au ce căuta în oraşul lor şi i-au interzis. Astfel, parizienii au ales să facă un cartier nou doar pentru clădirile de birouri. Am luat metroul şi ne-am îndreptat spre marginea oraşului. Când am ieşit de la metrou eram parcă într-o altă lume. Contrastul este inimaginabil… am plecat de la clădirile mici că întâlţime, înghesuite, cu arhitectură foarte veche, de acum 100-500 de ani şi am ajuns într-un loc parcă cu 50 de ani în viitor. Clădiri de sticlă, cu peste 40 de etaje se îmbinau perfect cu tot felul de opere de artă modernă. Fiecare clădire avea o formă aparte, una mai ciudată ca cealaltă. Majoritatea din ele parcă sfidau legile fizicii prin concepte arhitecurale la limită…clădiri înclinate, clădiri în formă de con sau în formă de sferă, toate la o scară foarte mare.  Pe lângă clădirile funcţionale, existau şi clădiri artistice, cum ar fi un turn făcut din ţevi colorate diferit sau o grădină de copaci făcuţi din fier. Obiectivul cel mai interesant este o clădire  în formă de arc ce se află fix la capătul strazii principale. Această stradă este pe aceeasi axă cu Camps Elise, formând astfel o legătură între cele două arcuri. Pe o parte este este Arcul de Triumf, de pe care, cu două zile înainte ne uitam spre La Defence, iar pe cealaltă este acest Arc al Parisului Modern. Clădirea are 55 de trepte (sau în baza 16, cum am numărat eu, 0×37) pe ambele părţi. Pe cealaltă parte fată de stradă, este un pod de lemn foarte înalt ce duce spre capătul oraşului. Dintre lucrurile pe care nu le ştiam, este faptul că La Defence este, de fapt, un fost cimitir. Cladirile noi au fost construite peste cimitirul public, iar o bună parte din morminte încă mai există. Este o ciudăţenie foarte mare, pentru că cei din birourile moderne au vedere spre mormitele mai dezorganizate din cimitirul public sau spre cele mai ordonate din cimitirul militar (morminte ce aparţin soldaţilor din armata lui Napoleon, deci cu o vechime mare). Faptul că noi mergeam noaptea pe acel pod de lemn, pe un oarecare vânt pe lângă nişte morminte dădea un sentiment foarte ciudat. De la La Defence am luat RER-ul (acesta fiind singurlui care circulă în afară Parisului) spre Place Pigale unde am ieşit exact în faţa Mulean Rouge. Am făcut o plimbare mai mult de amuzament printre sex shop-urile şi sex-hypermakert-urile de acolo. Cartierul nu arată deloc îngrijit dar la o tarbă am descoperit o mâncare foarte gustoasă: clătite cu jambon şi caşcaval (la recomandarea lui RR). Am trecut pe lângă catedrala Sacre Coeur din Montmartre apoi ne-am îndreptat spre clădirea Operei, o altă clădire de dimensiuni mari şi cu o arhitectură aparte. În drum spre cămin am făcut o plimbare le lângă Sena (un alt mic secret aflat, era cel mai jos trotuar ce trecea pe lângă apă…avea mai cam jumătate de metru şi imediat în stânga era apa). Pe drum am mai trecut pe lângă clădirea rectoratului Universităţii La Sorbonne şi pe lângă parcul Luxembourg. În seara aceea am făcut pe jos aproape trei sferturi din diametrul Parisului, timp de 5 ore.

A doua zi am chiulit dimineaţă de la cursuri ( official ccna.ro Academy business ). Am fost la un magazin unde se vindeau bărci, avioane, maşini în miniatură. Magazinul era foarte mare cu o mulţime de modele, din diverse epoci, în diverse stiluri şi în multe dimensini şi complexităţi… te simţeai ca un copil mare într-un magazin de jucării.

Am profitat de această ‘pauză’ în timpul zilei şi am trecut prin grădina Palatului Regal ce era înflorită şi oferea o privelişte foarte plăcută. Pe lângă flori şi copaci, exita şi un foarte mic tun, care, din câte am înţeles, încă este funcţional (la ocazii speciale). În zonă era şi intrarea la Palatul Luvru. Am intrat în curtea interioară (unde se află piramida din sticlă) când a început să plouă… ne-am adăpostit sub pământ. Dacă la suprafată era o clădire din secolul 16-17, sub piramidă se găseşte o altă lume ce seamănă cu un mall modern… Francezii au fost foarte îndrăzneţi când au hotărât să instaleze piramida în acea piaţă… rezultatul a fost unul interesant. După, am căutat ceva de mâncare. Dacă cu o zi înainte măncam cu beţişoare la restaurantul chinezesc, ziua respectivă mâncam un sandwich la Subway (din tot Parisul, este singura masă care şi-a meritat relativ puţinii banii daţi). Mâncarea franceză este absolut oribilă.

După masă ne-am îndreptat spre Sacre Coeur, de unde am văzut cel mai bine tot Parisul. Din zona de magazine din apropiere mi-am cumpărat un mic cadou, reparând un regret pe care mi-l creasem în urmă cu 3 ani. În ultima mea vizită în Paris doream să îmi iau o cutie muzicală, dar nu am făcut-o şi am zis că urmatoarea dată când voi fi lângă Sacre Coeur voi lua una. And I did. Tot lângă biserică, am găsit un alt mic secret al oraşului: o clădire ce avea pe ea un mozaic cu figurinele din Space Invaders (am aflat după că desene ca acela sunt în tot Parisul în locuri mai ascunse). Lângă acea clădire am găsit şi un Opel Corsa acelaşi model şi cu aceeaşi culoare cu maşina mea. Ziua s-a terminat la acea ieşire pentru că ploaia nu ne-a permis o ieşire seara.

Vineri, după ce echipa mea a avut prezentarea la curs, ne-am grăbit să vizităm un castel ce se afla într-un oraş limitrof al Parisului. Chateau de Vincennes din orăşelul cu acelaşi nume, este un castel în adevăratul sens al cuvântului. Era înconjurat de ziduri înalte şi de un canal (acum gol) de aproximativ 10 metrii lungime şi adâncime. În interior era o biserică din evul mediu şi castelul propriu-zis care era şi el înconjurat de un canal acum secat. Complexul a fost de multe ori asediat, zidurile exterioare fiind până la urmă penetrate, dar zidurile interioare nu au căzut niciodată.

La ieşirea din castel am intrat într-un parc ce era mai degreabă grădină botanică.

Ajunşi înapoi în Paris am trecut pe la Centre Pompidou, o clădire cu o altă arhitectură modernă ciudată. Nu am întrat în tuburile-lift, dar am întrat la o expoziţie de obiecte ciudate.

Luni seara, am ieşit să vizităm Arcul de Triumf. Nu ştiam exact cu ce ocazie a fost costruit. Am aflat că a fost “Promisiunea lui Napoleon”, un monument dedicat Marii Armate ce au luptat pentru Franţa sub conducerea lui Napoleon.  După ce am urcat cele 194 scări (numărate personal ) am ajuns deasupra de unde vedeai cele mai importante străzi din Paris. Arcul se află în Piaţa Stelei (Place de l’Etoille), numită aşa deoarece se intersectează 12 străzi ce duc spre cele mai importante monumente din Paris. Într-o parte aveam Champs-Elysees de unde se vedea Obeliscul şi grădinile din faţa Luvrului, pe partea opusă aveam drumul spre zona nouă a capitalei plină de clădiri moderne (arcul se află la mijlocul dintre trecut şi prezent). Am prins, din păcate o seară cu un vânt puternic şi cănd am coborât a început să plouă, dar tot am făcut o plimbare pe Champs-Elysee.

Nu e România. And that is a bad thing. În două zile mi-am dat seama cât de frumoasă este ţară noastră, indiferent de defectele ei. Nu aş putea trăi aici, este plin de oameni ce nu se gândesc decât la colţişorul lor. De exemplu, când am văzut metrourile lor, am observat că au două rânduri de roţi, unul de metal şi altul de cauciuc… noi ne-am dat tot felul de explicaţii dar când am întrebat un francez, nu ştia şi nici nu şi-a pus niciodată întrebarea. Ca om din IT, aş înnebuni (dacă nu voi înebuni până plec). Totul este interzis, totul este blocat. Până recent ssh-ul era ilegal şi folosirea lui te putea duce la închisoare. Noi am avut o criză pentru că aveam nevoie de acces dincolo de http prin proxi şi am căutat toate metodele să bypass-ăm sistemul (and we did it )… noi avem imaginaţie foarte mare şi este un lucru minunat. Mâncarea este foarte ciudată. Aproape orice conţine zahăr… când eram mic mi-aş fi dorit ca tot ce mănânc să aibă ceva dulce, dar acum parcă mă gândesc de două ori la sănătatea şi silueta mea.

Îmi place să întru în contact cu oameni diferiţi şi mentalităţi diferite şi alte moduri de a face lucruri decât le facem noi (cu cât mai diferit cu atât mai interesant) but still, I miss home and what I left behind…

Seara de marţi a fost mai redusă din punctul de vedere a activităţilor. Am mers la Pont Neuf, (“Podul cel Nou”, care este, ironic, cel mai vechi pod din Paris), unde ne-am urcat într-0 barcă şi am navigat pe Sena. Deşi era foarte frig, toţi eram puşi pe făcut poze. Pe stânga şi pe dreapta erau mai toate obiectivele turistice din Paris, dar păcat că prezentatoarea nu vorbea engleza clar încât să înţelegem. Eram oameni din 5 ţâri, dar noi, românii eram cei care râdeau în continuu. Până la urmă i-am făcut şi pe cei din jur să se relaxeze puţin şi să ţipe cu noi atunci când treceam pe sub un pod.  Călătoria pe Sena s-a încheiat cu o intrare în doc la 10 fix, atunci când turnul Eiffel clipeşeţe pentru câteva momente cu miile sale de beculeţe.

Împreună cu 9 colegi de la Facultatea de Automatică şi Calculatoare priveam cum ne aruncau bagajele în avionul Tarom. Zborul a fost foarte plăcut. Dacă prima dată când am zburat îmi era destul de frică, acum abia aşteptam să zburăm. Analizam fiecare mişcare a avionului. Priveliştea a fost superbă. După doar 15 minute eram deasupra Mulţilor Carpaţi ce erau acoperiţi de zăpadă. Cel mai frumos era când zburam deasupra norilor… parcă era o câmpie acoperită cu zăpadă. You really feel closer to God there…

Am aterizat la Charles de Gaulle (unde am văzut un Concorde la expoziţie). Un mesaj de la Orange France ne ura ‘Bine aţi venit’. Primul lucru care a trebuit să îl facem este să ajungem în Paris la locul de cazare. Parisul are un sistem foarte bun de transport în comun. Au ceva numit RER ce circulă între Paris şi oraşele limitrofe. Ne-am cumpărat bielete pentru o săptămână de călătorit în Paris cu metroul (din centrul oraşului) plus  pentru RER… ne-a ajuns cam 30 EURO.

După ce am ieşit de la gară, ne-am scos GPS-urile şi hărţile de pe Google Maps (doar suntem studenţi la Calculatoare) şi am început să căutăm FIAP care este un fel de cămin-hotel pentru studenţi şi elevi. Clădirea arăta neaşteptat de bine, la fel şi camerele. Încă era prânz şi am pornit să mâncăm ceva, apoi am mers la vizitat.

Ne-am mişcat extrem de rapid cu metroul. Este un metrou altfel ca cel din Bucureşti. Circulă şi sub pământ şi la nivelul pănântului şi pe şine deasupra şoselelor şi clădirilor. Staţiile sunt foarte dese, la fel de dese ca staţiile de autobuz la noi. Şi timpul de sosire este de maxim 4 minute (de obicei când ajungeam în staţie deja venea metroul). Dar erau vagoane mici şi înghesuite mult mai urâte ca cele moderne de la noi.

Am coborât în apropierea turnului Eiffel. E a doua oară când îl văd şi tot impresionant rămâne. În jurul turnului erau tot felul de mici vânzători, de la negrii ce vindeau brelocuri cu turnuri (4 la un euro), la tonetele ce vindeau un fel de waffels sau clătite cu ciocolată, la artişti ce desenau (mi-a atras atenţia o tipă ce desena pe hărtii lungi litere cu nişte desene foarte frumos colorate ce erau puse împreună pentru a forma un nume, Sophie).

Nu am urcat în turn pentru că era o coadă imensă şi am trecut Sena spre o zonă numită Trocadero. Probabil este locul de unde se vede cel mai bine turnul. În tot acest timp, doi colegi, făceau un număr îmens de poze.

Ne-am întors la cămin unde ne-am confruntat cu problema Internetului Wireless. Din punctul de vedere a accesului Internet, Franţa, fată de noi sunt în Evul Mediu. Asta nu ne-a oprit să încercăm să ‘rezolvăm’ problema. WEP-ul nu este atât de greu spart prin urmare, după o oră aveam acces layer two. Până pe la ora 2 noaptea ştiam că au un firewall ZyXEL, broadcast domainul (nu avea server DHCP) şi ce route erau răspândite prin RIP de către router. Doar am venit la curs de securitate

Seara, am mai făcut o ieşire până la Notre Dame. Surprinzător, încă mai puteam să mergem pe jos .

După aproape 24 de ore în care am mers 2500 km în aer şi încă câţiva zeci pe jos, ne-am culcat pentru că urma o zi grea. A doua zi, luni 23 martie am început cursul pentru care am venit…