Primul lucru pe care l-aș afirma, este faptul că toate clișeele pe care le vezi în filme sunt adevarate. De la casele cu iarbă verde în față și fără gard sau cu un gard foarte mic, la barurile în still western (mai puțin ușile rabatabile), de la surfer-ii de pe plajele de la ocean la cluburile cu covor roșu, de la liniștea din suburbii, la algomerația din marile orașe.

Altă observație este că totul în America este mare: mașini mari, porții de mâncare mari, distanțe mari. Este ceva ce face o diferență foarte mare față de Europa. Cumva este simbolic faptul o milă este valoric mai mult decât un kilometru și cum totul este la distanță mare, viața unui american este diferită de cel a unui european. Mașina este ceva absolut necesar și nu este nimic neobișnuit ca locul de muncă să fie la 50 mile distanță de casa ta. Magazine mici, de cartier nu sunt foarte multe și mare parte din cumpărături le faci de la centrele comerciale din oraș. Cum toată lumea are mașină, benzina este mai ieftină, dar, de fapt, este doar o iluzie, pentru că prețul este mai mic, calitatea este mai proastă (cifra octanică este de 75-85, 90 fiind deja de putere înaltă); acest lucru duce la nevoia de un motor mai mare (2 litrii este un motor foarte mic) și la mașini mari. De asemenea, cutiea de viteze manuală este o raritate mare. Și dacă nu era deja evidentă importanța unei mașini, faptul că ei nu au buletin sau carte de identitate și singurul lor document oficial este carnetul de conduere, zice tot. Dar un efect pozitiv este faptul că autostrăzile lor sunt peste tot și în unele intersecții, din punct de vedere ingineresc și arhitectural, incredibile (cu poduri suspendate peste poduri sustendate).

Pentru un european (mai puțin dacă ești din UK), un prim stres cred că este întotdeauna folosirea unităților imperiale folosite. Mila, foot-ul, yard-ul cu valorile lor necunoscute, în general, nici de localnici. Gradele cu F în loc de C și formatul mai neintuitiv de lună/zi/an.

Dar mi se pare că este o mare diferență din punct de vedere turistic între Statele Unite și Europa. În Europa, ești obișnuit să vizitezi castele, biserici și monumente. În State, lucrurile sunt prea noi pentru așaceva. Dar Statele au ceva foarte frumos: natura. Faptul că distanțele între orașe sunt mari, înseamnă că este loc între ele de lucruri de văzut. Parcurile lor naturale sunt foarte frumoase. Dacă Grand Canyon nu este destul de incredibil, mai sunt Yosemite și Sequoia (pe care, din păcate, nu le-am văzut) sau alte sute păduri întregi de redwoods, copacii giganți. De-a lungul costei californiene, autostada California 1 îți oferă o priveliște foarte interesantă: pe o parte, în imediata apropiere, ai oceanul și plajele sale și pe cealaltă parte, la fel de aproape, ai munți și păurile de conifere. Big Sur este un loc foarte interesant pentru că zici că vrei să mergi la plajă, dar autostrada te tot urcă într-o zonă înaltă de munte, până te pierzi în pădurea deasă; dacă vrei să ajungi la plajă, trebuie să cobori pe un drum forestier care se deschide, dintr-o dată spre o plajă cu nisip, protejată într-un semicerc de stânci.

Valea Napa era o zonă recomandat de vizitat pentru vinurile sale. O mică Frața a Californiei de Nord, dealurile acestei regiuni sunt pline de vițe de vie care dau struguri din care se produc niște vinuri recunoscute ca fiind de o calitate foarte bună. Deși nu te-ai aștepta la o zonă prielnică pentru culturi de struguri având în considerare că la câteva zeci de mile este o zonă mai mult deșertică, Napa are norocul de a atrage umiditatea și precipitațiile oceanice din San Francisco Bay. Noi am fost la o vinărie numită Hess, care este cea mai veche din Napa, deschisă înainte de perioada Prohibiției.

Dar pe lângă părțile bune, există și anumite părți mai urâte. Probabil cel mai enervant lucru (pentru mine, cel puțin) a fost numărul ridicat de zâmbete false pe fața

oamenilor care încercau să îți vândă lucuri. Nu este un lucru rău să fii prietenos, dar americanii încercă să pară atât de prietenoși pentru a le cumpăra lucurile încât este deranjant. Este un grad de ipocrizie pentru că atunci când ajung acasă, nu vor ca nimeni să le invadeze spațiul lor (noi locuiam lângă un loc care avea la intrare o serie de semne mari cu “No trespassing”). Dar poate că nu era neapărat un lucru rău că lumea zicea “mulțumesc” (ok, “thank you”) pentru orice lucru. Mâncarea, era destul de diferită pentru un european și a zice eu, mai rea. Totul era forte dulce sau condimentat și, evident, mare.

Sunt, probabil, multe lucruri pe care le-am ratat în această serie de articole, pentru că au fost multe lucruri. Trei luni au fost destul de mult, dar tot nu suficient pentru a face tot ce era de făcut. De la San Franciso la Los Angeles, de la Oceanul Pacific până la munții Sierra Nevada și mai încolo, la deșerul Mojave, California a oferit multe atracții. It was fun while it lasted.

O propoziție dintr-un discurs plin de sfaturi de viață (discurs ce a fost transformat și într-o melodie) zicea “Live in Northern California once, but leave before it makes you soft”. Îmi pare bine că am reușit să am această experiență. Cuvinte anterioare erau “Live in New York City once, but leave before it makes you hard”. Ar fi frumos dacă aș avea și ocazia să conosc și costa de est.

Mi-am luat rămas bun de la Mountain View și San Francisco, de la US-101 și de la California și am părăsit continentul american îndreptându-mă spre Amsterdam, la aeroportul Schipol, unde m-am întors la prețurile europene și apoi acasă, în România.

Cel mai ușor mod în care poți ajunge în SF este mergând cu Caltrain-ul. Acest tren circulă pe un traseu între San Francisco și San Jose, având opriri în orașele importante din Silicon Valley. Din MTV până în SF, faci aproximativ o oră mergând cu Caltrain-ul, care circulă cam din oră în oră, de pe la 7 dimineața până pe la 12 noaptea. Primul vagon este rezervat pentru biciclete, și este recomandat să ai o biciletă cu care să mergi în oraș. De asemenea, este întotdeauna recomandat să te îmbraci gros când vii în SF pentru că vântul este ceva aproape permanent.

Este un oraș mare, bineînțeles cu un centru cu clădiri înalte și o suprafață foarte mare datorită zonei metropolitane din jur. Stația de Caltrain din San Fancisco te lasă într-o zonă destul de centrală din punct de vedere turistic. În apropiere este o stradă numită Embarcadero care merge pe conturul nord estic al orașului ce este mărginit de San Francisco Bay. Zona aceasta este, după cum îi zice și numele străzii, portul (vechi, dar încă funcțional) al orașului.

În partea estică a Embarcadero se află AT&T Park, care este stadionul echipei de baseball locale, The San Francisco Giants. Este o arenă mare și specială pentru ca este fix pe marginea apei. O lovitură (foarte) puternică din stadion ar arunca o minge în apă. Este o zonă foarte aglomerată când Giants au meci, deoarece americanii vin cu toată familia la acest spectacol. Un meci de baseball nu este doar un simplu meci, ci un eveniment întreg pentru spectatori, care sunt foarte apropiați de echipa lor.

Portul începe la Bay Bridge, cu Ferry Building, unde era punctul de control pentru bacurile din Bay. Clădirea iese în evidență prin turnul său cu ceas, care a supraviețuit cutremurilor din oraș. Acum este folosită ca o clădire de magazine. “Pier 39″ este un loc mai turistic, loc în care se află și acvariumul. Este în apropierea Fisherman’s Wharf, unde poti merge să vezi focile. Pontoanele sunt mari și mici și găzduiesc vase de la bărci de pescuit la nave de coazieră pe ocean. Magazine de suveniruri și multe restaurante cu specialități din pește. Un prânz sau o cină aici oferă o masă bună alăguri o priveliște foarte frumoasă. În zonă, multe firme oferă tuturi pe Bay, spre Alcatraz și Angel Island.

Insula Alcatraz este unul dintre principalele atracții alte orașului. Această stâncă (numită chiar “The Rock”) are o istorie destul de încărcată. A pornit ca o fortăreață militară, ale cărei tunuri apărau intrarea în San Francisco Bay, apoi a fost transformată în închisoare militară în timpul Războiului Civil American. În 1933, insula a devenit închisoare federală, lucru pentru care a rămas cunoscută în istorie. Datorită locației sale, Alcatraz era perfectă ca închisoare: dacă celulele și zidurile interne nu te blocau pe insulă, apa rece și plină de curenți puternici te țineau departe ce civilizație. Oficial, nici un om nu a evadat din Alcatraz, cu excepția cazului Frank Morris și frații Anglin, care se zvonește că au supraviețui încercarea lor periculoasă de evadare. La Alcatraz au fost trimiși unii dintre cei mai periculoși criminali ai Americii, printre care Robert “The Birdman” Stroud, psihopatul cu un IQ de 134 și Al Capone, gangsterul din timpul prohibiției. O sentință la Alcatraz era una oribilă… dacă faptul că ești închis alături de cei mai periculoși oameni sau condițiile de acolo nu erau destul, trebuia să trăiești cu faptul că aveai o priveliște asupra San Francisco-ului animat, aflat la doar câteva mile apropierem peste apă, dar, totuși, la o distanță imposibilă. Este un loc foarte ciudat să mergi ca turist, dar locul este amenajat acum în așa fel încât să îți dea o imagine foarte bună a ce însemna închisoarea Alcatraz. Închisoarea a fost închisă în 1963, când s-a decis că sistemul de penitenciare din America trebuie să treacă de la unul punitiv la unul corecțional. Ultima bucată de istorie a Alcatraz aparține Ocupației indiene a insulei din 1969-1971, când mai multe triburi de indieni americani au invadat insula în semn de protest pentru felul în care erau tratați de guventul Statelor Unite.

Dacă mergi cu mașina spre SF, faci cam tot oră, ~60 mile, mergând pe US 101, drumul ce traversează SUA de la nord la sud. US 101 este, în general, freeway, dar în unele situații, este doar un drum printr-un oraș (un fel de E85 în Europa). Mergând pe 101 în SF spre nord ajungi la simbolul orașului, podul Golden Gate. Dacă nu este acoperit de ceață (ceea ce se întâmplă extrem de des) poți să vezi un mostru de metal ce unește cele două maluri despărțite de San Francisco Bay. Imediat la nord de GG Bridge este un vista point, de unde poți vedea oașul, Alcatraz și Angel Island și oceanul vast. Imediat ce ieși la nord de Golden Gate, începe o regiune care pare mai mult de munte decât metropolitană. În apropiere se găsește parcul național Muir Woods, cu o colecție de redwoods, copaci înalți de zeci de metri și de sute de ani vechime.

În apropierea întrării la Golden Gate Bridge, se găsește Golden Gate Park, un parc ce acoperă un cartier înteg din oraș. SF nu este un oraș foarte gălăgios, dar parcul este un loc foarte bun de făcut plimbari de relaxare, jogging și picnicuri. În acest parc se află Academy of Science, un muzeu de ștințe ale naturii. Este un loc în care orice elev de gimnaziu ar trebui să îl vadă. Conține un planetarium, sub forma unei sfere ce se întinde pe 3 etaje. O alta sferă, este o pădure tropicală închisă, în care poți să urci într-o spirală în jurul copacilor înalți, simțindu-te ca într-o pădure adevărată, inclusiv cu caldura și umiditatea și păsări și insecte.

Un lucru ce definește San Francisco sunt dealurile din oraș și străzile foarte abrupte, multe dintre ele aproiindu-se de unghi de 45 de grade. Cea mai cunoscută stradă cu unghi amețitor este Lombart. Acestă stradă ar fi fost imposibil să fie urcată sau coborâtă drept, așa că este făcută șerpuită. Are un singur sens, putând doar să cobori pe ea, și interiorul curbelor este umplut e grădini cu flori. Strada este una dintre cele mai vechi și nu este asfaltată ci are pavele. Este un test foarte interesant pentru șoferii pasionați. Tot specific SF și datorat dealurilor sunt cable carts. Echivalentul tranvaelor (și trase acum 100 de ani de cai), nu pot circula cu propria putere pe șine datorită unghiului străzii, așa că sunt trase în sus cu ajutorul unor lanțuri ce se găsesc în pământ, asemănător cu un funicular.

Ca locuitor al orașului, stai în niște blocuri de doar câteva etaje, deoarece relieful nu permite clădiri prea înalte (mai puțin în centru, pe Market Streat, unde se găsesc mare parte din clădirile de birouri). Am avut ocazia să intru într-un apartament din SF și am fost surprins să văd cum arată înăintru. Totul este foarte înghesuit și spațiile lunt mici. Dar ce este foarte frumos, majoritatea blocurilor permit locatarilor accesul pe acoperiș. Aici, chiar dacă este foarte des un vânt puternic ce bate, oamenii au scaune și mese afară și un grătar pregătit. Priveliștea este una foarte frumoasă pentru că dacă ești pe o colină, poți vedea mare parte din oraș, podul Golden Gate și San Francisco Bay.

San Fancisco este un oraș frumos de vizitat și de locuit. Este mare, dar destul de liniștit. Ai în apropiere cam tot ce ai avea nevoie, de la magazine și firme mari, la parcuri, o plajă lângă ocean sau o pădure de munte. Dacă Los Angeles este inima Californiei de Sud, San Francisco este inima Californiei de Nord.

La fel cum mare parte din Grand Canyon este un parc național, așa și o parte din Death Valley face parte din Death Valley National Park, cu o taxă de intrare de 20$ pentru mașină (taxă care merită, având în considerare că ai o stradă foarte bine asfaltată în mijlocul pustietății și indicații turistice). Dupa ce am intrat în parc, am început să coborâm în altitudine cu fiecare milă condusă. Vedeam cum GPS-ul și semnele de pe marginea drumului indicau că am coborât sub 0 metri altitudine. Căldura devenea infernală. Dacă scoteai mâna pe geamul mașinii, chiar dacă mergeai cu 100 mile pe oră, simțeai ca și cum bagi mâna în flăcările unui foc. În jur nu era nimic, doar șoseaua în fața ta și pietrișul din dreapta și stânga, fără pic de vegetație.

Prima oprire a fost la Zabriskie Point, un deal pe care vedeai partea muntoasă a zonei. În acei munți, acum 100 de ani existau mine ce extrăgeau resurse minerale din vale, cea mai exploatată fiind boraxul. Deși din cauza condițiilor în care trebuia să faci extracția și transportul, nu părea că merită efortul. Din acel punct am început să coborâm spre un loc numit The Devil’s Golf Course. Dacă este vreo imagine a cum arată Iadul, aceasta este. O suprafața foarte mare de pământ acoperită cu niște pietre foarte ascuțite, dar care, dacă te apropi de ele, descoperi că sunt, de fapt, bucăți mari de sare. Găuri în pământ încă există, pe unde apa cu sare a ajuns la suprafață. Datorită căldurii, apa s-a evaportat, rămânănd doar sarea la suprafață.

Destinația finală din parc a fost un loc numit Badwater. O suprafață cu o rază de câteva mile, complet plată, acoperită de un strat gros de sare. Dacă te uitai în jos și ignorai călura de afară, puteai să juri că este zăpadă. Puteai să și desenezi în “zăpadă”. Este de inimaginat cum ar putea exista viață în acest loc, dar într-un colț al Badwater există o mică baltă (pentru că nu o pot numi lac) în care găseai niște insecte. De la acest lac, dacă te uitai în spate, se vedea un munte și pe versantul său, la câteva zeci de metri în sus, vedeai un semn mare zicea “Sea Level”, noi fiind la 86 metri sub nivelul mării. This is as close to Hell as you’ll ever be.

În drum spre ieșirea din parc am mai oprit la un loc de unde am făcut o foarte scurtă plimbare, urcând printr-un canion spre un loc numit Natural Bridge, care era, intuitiv, un pod dintr-o stâncă între doi versanți. Am luat un drum numit Artist’s Road care urcat și coborât pe dealuri din Death Valley. Dacă pustiul de până acum nu ni s-a părut deșert destul, fix la ieșirea din parc am văzut dune de nisip. Am ieșit să punem mâna pe nisip, care era relativ rece la suprafață din cauza vântului, dar dacă săpai câțiva centimetri în pământ, ajungeai la nisip fierbinte, pentru că toată căldura din atmosferă era reținuta în pâmânt.

Am ieșit din parc, dar nu și din Death Valley. Am început să urcăm foarte mult, ajungând pe niște munți destul de înalți de unde vedeai toată valea. Ieșind din zona Death Valley, începeam să vedem peisaje mai apropiate de ce erau în California. Restul drumului de aici încolo însemna doar terminat cele câteva sute de mile rămase pe autostrăzi. Drumul a fost frumos. Driving down the Lost Highways of the US. Ne-am îndreptat spre munții Sierra Nevada, cei mai înalți de pe continentul american. Se întuneca și am prins apusul deasupra munților în vest dar, pentru că trebuia să trecem peste ei, apusul a ținut foarte mult pentru că l-am prins și în spatele lor. Am trecut pe lânga Lacul Isabelle, în apropierea Sequoia National Park, lac format datorita unui baraj pe un râu ce curge din Sierra Nevada.De la Bakersfield am continuat spre I-5, apoi pe US-101 spre Mountain View, unde am ajuns la miezul nopții.

Mașina pe care o închiriasem avea la bord aproximativ 1000 mile când am plecat. Am returnat-o cu aproape 3000 de mile și cu o întreagă aventură prin deșert drept trecutul ei și al nostru.

Ne-am continuat drumul prin Arizona până la un alt parc national, Walnut Canyon National Monument, aflat lângă un oraș numit Flagstaff. Tot o așeazare de indinei Sinagua, era foarte intersant pentru că într-o zonă montană, pe valea unui râu, unde triburile de indieni și-au construit case în versantul muntelui. Zidurile caselor lor au rezistat aproape 1000 de ani în acest munte și puteai să vezi cum își trăiau vitața. Casele erau la câteva sute de metri deasupra răului de care depindeau, pe niste pante aproape verticale. Un drum pentru turiști care te ducea în jurul văii unde erau așezările nu se compara cu ce trebuiau indineii să facă pentru a circula prin orașul lor. Casele erau foarte inginerește gândite, fiecare familie având o cameră unde își putea face un foc, protejat de ploaie pentru că aveau stânca deasupra lor și protejată de frig și căldura datorită zidurilor din piatră și lut.

Din Flagstaff am plecat pe I-40 spre Las Vegas. Autostrada mergea paralel (sau uneori coincidea) cu faimoasa Route 66. După ceva ore de mers, am ajuns la Hoover Dam, faimosul baraj de pe Râul Colorado. Am trecut podul ce lega Arizona și Nevada și am oprit pe partea din Nevada a barajului într-o căldură infernală (chiar dacă era 6 seara). Complexul construit din beton era încins de soarele de afară și era ca și cum intrai într-o sobă.

Boulder Dam, cum se numea atunci când președintele Hoover a ordonat construcția barajului în 1931, în timpul Marii Depresii, a fost deschis în 1936 de F.D. Roosavelt, care a schimbat numele în Hoover Dam. Construcția este imensă, înălțimea barajului fiind comparabilă cu adâncimea Grand Canyon. Pereții groși de beton trebuie să țină în spate puterea răului Colorado, al cărei apă este oprită în lacul de acumulare Lake Mead. Cele 4 turbine ale centralei hidroelecrice sunt împărțite între cele două state vecine, mijlocul barajului fiind și punctul de graniță între Arizona și Nevada. Lângă baraj, se află un monument dedidat Statelor Unite și inginerilor americani care au construit Hoover Dam, care atestă minunăția inginerească a proiectului.

Pe la 20:00 am ajuns în Las Vegas. Las Vegas a fost exact te așteptai: orașul cazinourilor, deși nu stilat cum este Monte Carlo. Căldura era incredibilă, chiar și seara/noapea. După ce ne-am cazat la motel, am vrut să mergem spre centru, trebuind să traversăm o autostradă… am mers pe jos PE autostradă alături de mașinile în viteză. Am mers pe strada principală, Las Vegas Strip, unde erau cam toate hotel-cazinourile faimoase: Luxor (care era o piramidă), MGM Grand, Mirage, Caesar’s Palace, The Bellagio. The New York Casino avea un montagne rouse în care puteai să te dai. Casinoruile erau… cazinouri. Cel mai frumos (și singurul) lucru văzut a fost Spectacolul Fântânilor de la Bellagio. La fiecare jumătate de oră ziua, sau la fiecare sfert de oră seara, era pornită o melodie în boxele din fața hotelului ce avea o fântână imensă și jeturi de apă erau aruncate în aer în ton cu acordurile melodiei. Apa ajungea la zeci de metri în aer și alături de efecte de lumini făceau un spectacol pe cinste.

Dar per total, Las Vegas a fost destul de neimpresionant (mult mai neimpresionant decât Los Angeles). Luni dimineața am plecat de la motel, după ce am pierdut 2$ la un joc de ruletă într-un singur tur (nu puteam să plec din Las Vegas fără să joc măcar un joc). Orașul ne-a dat afară cu cineva neașteptat pentru căldura de afară: cu ploaie.

Am plecat pe la ora 18:00 din Mountain View pe preferata noastră autostradă, US 101, apoi spre Interstate I-5 în sud. Ieșind de pe I-5 a trebuit să mergem pe niște drumuri echivalente a drumuri naționale, care ne-au dus prin niște orășele mai mici, care, pe la ora 2 dimineața păreau începutul unui film horror. Am intrat pe I-15 și eram deja în drum spre Las Vegas. Deja eram de mult într-o zonă deșertică. Aproape că se făcea zi când am intrat în statul Nevada și primul oraș al statului era unul foarte luminat de neoane. Ne miram pentru că era prea mic să fie Las Vegas, și s-a dovedit că nu era… mai aveam câteva mile de mers spre est. În orizont vedeam o lumină puternică, dar nu ne dădeam seama dacă este Las Vegas sau soarele care răsare. Apropiindu-ne de oraș, am văzut un cartier care ziceai că luminile de la clădiri erau niște flori pe o pajiște. Încă eram pe autostradă și treceam pe lângă hoteluri și casinouri ce nu se mai terminau. Nu îți dădeai seama că este nopate pentru neoanele luminau tot.

După ce am oprit să luăm micul dejun sub forma unui hot dog și să realimentăm mașina, deja răsărea soarele și ne-am îndreptat spre destinația finală a zilei: Grand Canyon. Ne-am îndreptat spre Bolder City și Hoover Dam. Am trecut un pod de lângă baraj și am intrat în Arizona. Am mers în continuare pe niște autostrăzi prin mijlocul pustietății, exact cum ai fi văzut în filme. Căldura de la 9 dimineață confirma: suntem în Middle of Nowhere, Arizona. Pe la prânz am ajuns în Grand Canyon National Park. Drumul de 15 ore planificat s-a transformat în 18 ore. O taxă de 25$ îți permitea intrarea în rezervație pentru 7 zile.

Nu era chiar ce te așteptai… nu era doar un deșert care să se termine într-o prăpastie fără să găsești oameni sau case în zonă. Canionul, în regiunea aceea (South Rim al Grand Canyon), era înconjuratat de o regiune foarte mare de păduri. Centrul parcului era Grand Canyon Village, unde erau multe magazine, inclusiv un supermarket de mărimea Carrefour și o cantină-restaurant unde aveai WiFi (aveai WiFi, dar nu aveai GSM). Prima oprire a fost la Yavapai Geology Museum, unde ne-a întâmpinat un Ranger ce ne-a povestit despre fauna din parc. În muzeu unde am văzut o machetă a întregului canion. Dar mai important, a fost prima priveliște asupra Grand Canyon-ului. “WOW” probabil sunt singurele lucruri pe care poți să le zici. It is breathtaking. Doar dimnensiunea și adâncimea sunt incredibile, și dacă nu este destul, privelistele sunt unice.

Exista mai multe zone în care se pot face drumeții pe marginea Grand Canyon. Este și un drum care te duce în jos, până la râul Colorado, dar acel drum îți ia două zile, nu neapărat datorită distanței, ci datorită faptului că nu poți compensa într-o singură zi pentru cât transpiri pe drum încât să nu mori. Am ales să mergem pe un drum mai mic, dar care ne ducea în mai multe puncte de unde să vedem canionul. Nu aveam voie cu mașina, dar, iar ceva ce nu te-ai aștepta, parcul oferă o serie de autobuze ce vin cam din 10 în 10 minute și de duc între diversele puncte ale drumului. Punctele de oprire ofereau panorame uimitoare. Pur și simplu nu puteai să percepi distanța până la baza canionului. Și era de neimaginat cum a reușit râul Colorado și câteva milioane de ani (aia da răbdare) a reușit să modeleze relieful în acel fel. În unele dintre locuri puteai să vezi râul Colorado, abia distinctibil datorită culorii sale “murdare”. Era, probabil, cel mai mare vis al unui geolog, deoarece puteai să vezi un număr foarte mare de tipuri de rocă și evoluția lor pe straturi. Cel mai din vest punct al parcului a fost ultima oprire a drumeției (am trișat și am luat autobuzul ultimele stații) se numea Hermits Rest, unde era o așezare veche, dar care a fost reamenajată ca magazin de suveniruri. Stând în acel punct la marginea canionului ziceai că stai pe marginea lumii.

Ne-am întors la mașină și ne-am dus spre punctul cel mai din est al parcului, Desert Point, la un camping. După ce ne-am rezervat un loc în caming (a costat 12$) și ne-am instalat cortul, ne-am întors la Grand Canyon Village să luăm mâncare, bere și lemne de foc. Am făcut un foc de caming și am încheiat ziua de sâmbătă. Eram deja nedormit de vreo 36 ore. And the trip was just beginning.

A închiria o mașină pentru un weekend este destul de ieftin, așa că am luat una și am pornit la drum sâmbătă dimineața. Drumul spre LA este unul destul de lung, dar frumos. Cu cât ne depărtam de nord, se făcea mai cald și peisajul se schimba din verdele copacilor în galbenul deșertului (să nu exagerăm, nu era chiar deșert, dar era o destul de pustiu). Drumul ne-a dus pe coasta oceanului și l-am putut vedea mare parte din drum. Am oprit și la o plajă, Prismo Beach, să admirăm priveliștea și surferii californieni. Apropiindu-ne de Los Angeles, începeai să vezi de departe zgârie norii ce ieșeau ca niște țepi din mijlocul orașului (probabil așa se vedeau castelele medievale ieșind în evidență față de satele ce le înconjurau).

Am ajuns în LA sâmbătă seara, și cum eram cazați undeva lângă Hollywood Boulevard, am ajuns într-o zonă destul de animtă (melodia Welcome to the jungle – Guns’n'Roses mi-a venit în minte). Orașul în acea seară era parcă scoasă din film: mergând pe Hollywood strip, vedeai cluburi cu paznici mari la ușă ce păzeau intrarea de o coadă de 50 de oameni, pe stradă mașini scumpe și/sau tunate, ce intrau în contrast cu vagabonzii de pe marginea străzii, și mai vedeai limuzine ce opreau, deschideau ușile și invitau grupul de fetele care ieșiseră bete din club (true story ). Welcome to the city of angels!

Duminică a fost ziua în care am vizitat LA-ul. Prima oprire a fost, dimineața, la faimoasa Venice Beach, o plajă imensă. Din păcate, norii ne-au impiedicat să facem baie/plajă așa că am fost la o plimbare în zonă. O stradăduță foarte aglomerată mergea paralel malul oceanului, fiind plină de magazine pe o parte și mese ale vânzătorilor ambulanți pe cealaltă. Decorul era destul de tipic pentru o plajă la mare.  Mirosul de ‘iarbă’ sau de alte parfumuri aromatice te urmăreau peste tot.

Următoarea destinație a fost undeva în afara orașului, la un loc numit Getty, ce se afla undeva pe un deal. Am lăsat mașina la baza muntelui și am urcat cu un funicular automatizat până la clădirea principală din vârf. Getty este un muzeu de artă. Deși nu la fel de mare ca Luvrul, este mare. Arta americană fiind cam inexistentă, muzeul era umplut cu picturi din Europa, din toate erele. Toate operele erau indexate de Google Goggles așa că puteai să afli informații despre fiecare obiect de artă de telefon. Dar ce a fost impresionant despre Getty nu a fost neapărat conținutul său, ci Getty in sine, care era o clădire cu o arhitectură foarte frumoastă și modernă, Zidurile masive alte clădirii erau inconjurate de grădini vezi. Datorită poziției sale, clădirea îți oferea o panoramă de sus a LA-ului. Getty este un punct necesar de văzut dacă ajungeți în Los Angeles.

Mai spre seară am merg în Downtown LA să vedem centrul și zgârie norii. Am luat metroul… rețeaua de metrouri din LA este imensă și am văzut niște stații de metrou foarte frumos decorate (exemplu cea de la Hollywood avea tot tavanul decorat cu role de film). Fiind duminică, era pustiu. Stăteam la baza clădirilor imense ale diverselor bănci și companii mari. Ziceai că ești într-un labirint și abia că vedeai cerul. Am mers spre China town, unde am mâncat într-un restaurant chinezesc.

Luni era 4 iulie și ne făceam planuri unde să vedem artificiile din seara respectivă. Ziua ne-am petrecut-o pe lângă Hollywood strip, în primul rând căutând un loc în care să vedem Hollywood sign (loc pe care nu l-am găsit). Pe Hollywood Boulevard   în zona Kodak theater era foarte aglomerat. Am mers și am numarat stelele. Numele de pe bulevard aparțineau actorilor, regizorilor și muzicienilor. vedete de radio, TV, film și teatru, dar foarte multe de care nu auzisem (probabil pentru că eram prea tineri).

Seara am petrecut-o într-un campus universitar, la Universitatea California de Sud, unde am stat și am văzut spectacolul de fix o oră de ziua Independenței, A fost un show extraordinar.

A doua zi ne-am întreptat spre casă, ieșind prin Beverly Hills, ultima oprire fiind la campusul UCLA. În drum spre Mountain View am mai oprit la Santa Barbara unde am vizitat orașul și plaja.

Dar acest mic oraș este cunoscut de toată lumea pentru un lucru: Google [1]. Pentru Google, Mountain View (MTV) este centrul universului. Și putem afirma că MTV este orașul Google, pentru că sediul companiei ocupă o bună parte din suprafață. Există și strada Google, deși sediul firmei se afla pe Amphitheatre Parkway. Tot aici mai regăsim sediul LinkedIn, alături de alte companii mai obscure din IT.

Orașul și-a ales denumirea foarte bine, “Priveliște de Munte”. În primul rând, nordul Californiei, ca vreme, nu e chiar cum ți-ai imagina, cu soare tot timpul. Din contra, este destul de răcoare, datorită aerului rece ce vine dinspre Oceanul Pacific și des cerul este plin de nori. Așa că temperatura este una de munte. Dar dimensiunea aparent mică a orașului (el face, totuși, parte dintr-o zonă metropolitană) împreună cu liniștea de aici, faptul că găsești conifere pe marginea străzilor și completând cu veverițele (ok, și sconcșii) pe care le(îi) vezi aproape zilnic, te fac să te simți fix ca la munte. It’s a wonderful place.

Un punct de atracție a MTV este Parcul Shoreline care se găsește pe malul lacului cu același nume. Parcul este un loc genial ca locație de weekend pentru un picnic. Dacă adaugi faptul că există și un teren de golf acolo, îți imaginezi locul tipic de relaxare pentru un american. Tot aici ce afla și Casa Rengstorff (după care și-a luat numele strada unde locuiesc), ce este cunoscută pentru stilul său arhitectural.

O mare atracție cunoscută în Silicon Vally a orașului este Computer History Musem [2]. Este un loc ce trebuie văzut dacă ajungeți în zona această. Drumul prin muzeu te duce prin istoria computerului, de la abac și Pascalină, la ENIAC până la Crey, Apple 1, Commodore 64  și până în prezent. Poți să vezi evoluția jocurilor (chiar să și joci PacMan), mouse-ului și procesoarelor, puncte cheie în evoluția limbajelor de programare sau inteligenței artificiale. It’s the geek’s musem.

Dacă nu iau în considerare timpul petrecut în campusul Google sau acasă, nu pot să spun că am petrecut mult timp în Mountain View, deoarece nu sunt chiar multe lucruri de făcut aici. Deși există o oarecare agitație vineri și sâmbătă seara prin centru (undeva între 8 seara și 2 dimineața).

[1] http://google.com (Achievement unlocked: am pun link spre google.com într-un post)

[2] http://www.computerhistory.org/

Ixia este o firmă din California, dar care, de mai mulți ani are o filială în România, ce s-a dezvoltat foarte puternic. Firma a investit foarte mult în acești ani în colaborarea cu UPB, fiind probabil cea mai vizibilă firmă pentru studenții de la Calculatoare.

Prima investiție, de acum 5 ani, a fost Laboratorul de Cercetare pentru Studenți, sala EG106, sală în care se țin și laboratoarele de Sisteme de Operare (SO – anul 3, Calculatoare). Anul acesta, Ixia a făcut din nou o investiție în laborator prin reînnoirea tuturor calculatoarelor, făcând sala EG106 cea mai modernă din facultate. De asemenea, Ixia sponsorizează și un concurs pentru studneții cursului de Sisteme de Operare 2 (SO2 – anul 4, Calculatoare), oferind premiu pentru cea mai bună temă. Concursul, ce se desfășoară anual, a avut premierea azi și a f0st premiată cu cu tablet Samsung Galaxy persoana ce a făcut cea mai bună impementare a unui protocol de transport în kerneul Linux. Tot în cadrul evenimentului au fost prezentate și proiectele de licență din cadrul facultății ce sunt sponsorizate de Ixia România.

Anul acesta, pe lângă concursul tehnic, Ixia a sponsorizat și un concurs de business planing [2], ce avut un premiu de 20 000$, bani ce vor finanța un start-up. Și pentru că cei de la Ixia au dorit să sponsorizeze și proiectele Open Source, a organizat o excursie pentru studneții de anul acesta ai cursului ROSEdu, CDL [3].

[Personal]

Ixia România este compusă din foarte mulți oameni tineri, majoritate dintre ei (cel puțin cei pe partea tehnică), fiind absolvenți de Calculatoare. Au o politică de promovare și angajare prin care investește foarte mult în oameni noi. Mulți studenți de Calculatoare fie au făcut un internship pe vară, fie s-au angajat la firmă după absolvire. Vara trecută am avut ocazia de a face un intership la Ixia în departamentul de IxOS (kernel development). Experiența a fost una foarte plăcută și Ixia România pare a fi una dintre firmele unde multor oameni le-ar plăcea să lucreze. Și pentru că nu am publicat un articol când am terminat stagiul, îmi pare bine că am ocazia acum.

Thank you, Ixia! And keep it up!

[1] http://ixiacom.com

[2] http://ixiacontest.ro/

[3] http://cdl.rosedu.org/2011/

După ce am terminat, era prea devreme, așa că totuși am zis să facem o plimbare… în celălalt capăt al orașului. Am fost la Atomium, monumentul construit  pentru Expozitia Mondiala din anul 1958, atunci când Bruxelles-ul a găzduit evenimentul. La ora aceea, era deja închis de mult timp (ca, de altfel, tot pe o rază de un kilometru), dar arăta foarte interesant noaptea. Speram să mergem și a doua zi sa vizitam interiorul, dar nu am mai fost.

Ultima zi în Bruxelles este și ziua în care am fost turiști adevărați. Am luat harta și lista de muzeuri și am început să vizităm. Prima oprire a fost la Muzeul de Benzi Desenate, unde am aflat despre istoria comicurilor din Belgia și nu numai. Cel mai cunoscut comic din Belgia este “Aventurile lui Tintin”, despre care știam, dar uitasem că e din Belgia. Am luat un comic pentru cineva care știam că va aprecia. La magazinul din muzeu, erau de vânzare figurine de colecție cu persoanje din diverse desene.  Nu am putut sa nu iau o figurină cu Ștumfița pentru cineva.

Următoarea oprire a fost la Muzeul de Instrumente. Instrumente de toate tipurile, din toate timpurile și din toate regiunile lumii (am văzut destul de multe din România).  Foarte interesant a fost faptul că la intrare primeai o pereche de căști fără fir și dacă te apropiai de o vitrină cu un instrument, se activa în căști o melodie cântată cu acel instrument. După ce am parcurs cele 4 niveluri deschise publicului ale muzeului, am urcat la ultimul etaj,la 10, unde era o terasă în aer liber de unde aveai o priveliște foarte frumoasă. Se vedea inclusiv Atomium-ul, care era la o distanța destul de mare.

Și cum eram în Capitala Europei, nu puteam să nu mergem la sediul Parlamentului European. Deși nu aveam ce vizita acolo, am trecut să vedem cum arată. La intrare, era câte o tăbliță cu “Parlamentul European” scris în fiecare limbă a țărilor din UE (inclusiv în română).

Ne-am îndreptat spre Grand Place, adică centrul orașului, unde am făcut cumpărăturile pentru cei de acasă. Suveniruri și ciocolată, în limita a cât mai puteam îndesi în bagaje și să ne accepte la aeroport. În apropiere era și faimoasa fântână a lui Manneken Pis (aflați voi despre ce e vorba).

Înainte de a ne face bagajele, ne-am întors pentru ultima dată în Delirium, unde ne-am așezat la subsol, unde nu fusesem în serile trecute. Acolo aveau de vânzare toate cele 2000 de sortimente de bere. Tot tavanul era decorat cu logourile berilor vândute în pub. Muzica era just awesome, făcând ultima noapte una de amintire. Am plecat târziu știind că metrourile circulă toată noaptea, dar surpriza a fost că la mijlocului drumului către cazare, ne-a dat afară din metrou și am mers pe jos o bună parte din oraș, cântând ce melodii ne mai aduceam aminte din Delirium și nu numai.

Excursia la Bruxelles a fost foarte faină, mai ales datorită oamenilor cu care am fost. Am cunoscut oameni noi și am cunoscut mai bine prieteni mai vechi. Făcut multe poze (nu eu, ci echipa de fotografi semi-profesioniști din grupul nostru) și văzut multe lucruri interesante. Aaa… and lots of beer

The end.

Gara din Bruges arăta foarte modernă, dar am ieșit din ea într-un oraș unde parcă eram în secolul 18. Bruges este un oraș foarte frumos („a fucking fairytale”, pentru cei ce sunt familiari cu filmul ce poartă numele orasului). Partea medievală a lui (excluzând suburbiile moderne) este integral încojurată de un canal în formă de cerc, construit în evul mediu pentru apărare, intrarea în oraș făcându-se prin anumite puncte, egal depărtate, păzite de turnuri de apărare. Un mare canal traversează pe diametru orașul și se împarte în mai multe canale mai mici. Nu am putut, din păcate să merge cu barca pe canal în perioada aceasta a anului.

Principala atracție a fost turnul din centrul orașului unde am urcat 366 de trepte până în vârf, unde am găsit mecanismul ceasului care cânta, mecanism similar cu o cutiuță muzicala, dar cu un tambur nu de câteva grme ci de… 9 tone. A fost interesant că după ce am plătit biletul la turn, am putut folosi biletul pentru a vizita primăria orașului. Din păcate, am avut doar două camere de vizitat acolo, dar a fost fain pentru că am văzut harta medievală a orașului unde am văzut cum a fost gândită topologia sa.

Plimbarea prin Bruges a meritat timpul și biletul de tren,chiar dacă mare parte din obiectivele turistice erau închise. Singurele locuri deschise erau restaurantele (care erau cam scumpe), fast-food-urile cu mâncarea, apararent tradițională, de cartofi prăjiți cu maionează, și magazinele de ciocolată. La fiecare 5 metri era un magazin în care vedeai în vitrină bunătățuri făcute din ciocolată. Era un chin să treci pe lângă ele fără să cumperi TOT ce era înăuntru.

Bruxelles-ul este un oraș care, deși nu încredibil de mare față de alte orașe, pare extrem de mare deoarece este foarte intortocheat, cu străzi înguste și dealuri multe. În mare, este o capitală tipică europeană, cu un centru foarte aglomerat și destul de dinamic și cu suburbii care par pustii din cauza liniștii.

Modul principal de transport pentru localnici, dar mai ales pentru turiști este metroul. Are o rețea destul de complexă care te duce oriunde în oraș. Ca turiști, am ales să ne luăm fie un bilet individual valabil câte trei zile pe orice linie și pentru oricâte întrări, fie un bilet pe o zi, tot nelimitat, dar care era valabil pentru un grup de maxim cinci persoane. Deși destul de scump biletul, își merita valoarea pentru că se vedea că au investit foarte mult în sistemul de metrou din stațiile absolut gigantice exitente. Metrourile veneau destul de des și erau asemănătoare cu cele din București (erau unele noi și unele vechi). Imediat ce am făcut rost de bilet de metrou și am găsit cazarea noastră (am nimerit un apartament foarte mare și frumos) am început să ieșim prin oraș.

Prima seară a fost petrecută la un pub nimit „Delirium”, loc cunoscut pentru numărul mare de sortimente de bere disponibil. Deși aglomerat, era foarte interesant pentru că era bere bună, muzică bună și pentru felul în care arăta în interior. Deși am mai fost și la altă berărie, „La Mort Subite”, n-am întors și a doua oară în Delirium, unde am stat la o masă sub formă de butoi. Tot în Delirium am fost și în ultima seara, înainte să plecăm, ajungând să încerc în cele 3 ieșiri mai mult de 10 sortimente de bere (destul de puțin față de numărul total ).

Mare parte din weekend l-am petrecut la Universitatea Liberă din Bruxelles, la FOSDEM sau pe drumul din și spre el. Destul de deranjant a fost faptul că nu prea există mâncare destul de diversificată pentru turiștii fără mulți bani sau mult timp de stat, ajungând să petrecem multe zile în care am trăit pe bază de sanwich-uri. De asemenea, foarte enervant a fost faptul că totul se închidea undeva pe la ora 19:00 și duminica totul era închis toată ziua.

Lucrul de care sunt, probabil, cel mai mândru sunt studenții mei de la USO și de la Cisco. La începutul anului (calendaristic) eram foarte bucuros de (și pentru) studenții din cele două semigrupe de la USO pentru rezultatele obținute în sesiune. Și m-am bucurat că am păstrat cu mulți dintre ei legătura în timpul anului, cu diverse ocazii. Cu unii din ei am ținut două semestre la clasele de CCNA. Pe lângă cele două clase ‘speciale de CA’ cu studenții ce terminau anul I, am mai avut încă o clasă în vară, unde, probabil, am investit cel mai mult efort pe o clasă. De asemenea, semestrul acesta am luat 3 semigrupe la USO, unde am mulți studenți isteți și descurcăreți, cu foarte mult potențial (chiar dacă unii sunt puțin alintați). Și am ținut și câteva laboratoare de RL când alții au avut probleme și aveau nevoie de înlocuitori.

Chiar dacă am fost profesor/instructor/asistent, am fost și student. Au fost cursurile din facultate, care au fost cam cele mai interesante din cei 4 ani, dar cărora nu le-am dat importanța ce o meritau. În afara lor, au fost multe cursuri…

La începutul anului am fost trimis la un Curs de Securitate în Paris. Am avut noroc că am fost selectat printre cei ce au participat la program și a fost o experiență foarte interesantă, alături de oameni interesanți.

În vară, am participat la un training la distanță, Juniper Summer School, la două cursuri, unul de routing și unul de switching. Dacă tot am învățat materia mi-am dat (și luat) și două ceritificări: JNCIA-ER și JNCIA-EX.

Tot în vară am fost student la Cisco la BSCI și în toamnă mi-am dat și examenul, alături de cel de BCMSN. Deci anul acesta am dat 4 examene de certificare și am obținut 2 certificări jumătate (sunt pe jumătate CCNP).

Dar cea mai mare parte din vară a fost ocupată de USO și pregătirea laboratoarelor. Bootcamp-ul de USO a fost, ca întotdeauna, intens… dar fun.

Au fost destule lucruri în care m-am implicat… la ROSEdu (CDL, RTT), în Academia Cisco (CCIE lab) și în facultate (Karaoke, Winter Skating, Boboc Advisory Board).  Am avut și proiecte în care eram responsabil dar care nu mi-ar fi ieșit fără ajutorul celor din jur (cum ar fi sistemul de telefonie VoIP din facultate). Dar cel mai important a fost, pentru mine, faptul că m-am ‘implicat’ în viața unor persoane mai speciale pentru mine.

Ca de obicei, am fost la multe prezentări și multe conferințe.

Distracție a fost destulă, la multe evenimente: ‘excursia’ din Paris, bootcamp-ul de USO, lucrul la CCIE lab, Karaoke din EC105, ieșirea la patinoar, petrecerite de Crăciun  ale ROSedu și ale Academiei, teambuilg-ul Academiei, precum și la toate ieșirile la suc/bere cu prieteni și colegi. Și au fost și multe, multe zile de naștere, fiecare cu ceva unic.

Și totuși, la final, cel mai mult au contat oamenii care au fost anul acesta în viață mea… colegi, colaboraori, prieteni noi, prieteni vechi, prieteni foarte apropiați. Persoane cu care am râs, cu care am muncit, altele cu care m-am mai certat. Prieteni care au fost lângă mine și la bine și la rău și de care am fost alături când aveau ei nevoie. Și mai este și persoana care a fost mai mult decât un prieten…

Ca o concluzie a acestui an…. What matters? It’s the little things.

La mulți ani.

Am publicat pe Scribd notițele mele pentru examen [2], poate sunt de folos celor ce doresc să obțină acestă certificare. Acestea au fost luate după cursul la distanță ce face parte din Juniper Summer School [3]

[1] http://alexj.info?p=1013

[2] http://www.scribd.com/doc/20162185/Juniper-Summer-School-Routing-Notes-August-2009

[1] http://alexj.info?p=966

Am decis să profit de acel voucher și să încerc un mic experiment: să dau și să trec un examen de certificare fără să am nici o experiență practică în respectivul domeniu, învățând mai puțin de două săptămâni. Certificarea este JNCIA-ER (Juniper Associate – Enterprise Routing) și examenul este JN0-324. Examenul este planificat în aproximativ 10 zile și tot ce am la dispoziție este cartea de Junos, niște tutoriale gratuite de pe site-ul lor și video-urile de la Summer School (nu am vreun router sau switch Juniper sau vreun simulator). Singurul lucru oarecum apropiat de un echipament este o mașină virtuală în care emulez Junos, dar care nu are nici un fel de acces prin rețea cu exteriorul (deci nici măcar un ping nu pot da).

Una din probleme a fost furtul unor cabluri de electricitate, ceea ce a dus la o pană de curent în mai multe săli, inclusiv una din sălile de servere ale Facultății de Automatică și Calculatoare. Timp de aproape o săptămână, infrastructura tehnologică din facultate a fost dusă la 0. Învățătura din tot acest timp ar trebui să fie ‘cât de fragilă este tehnologia…’. O sală întreagă de echipamente mai mult sau mai puțin high-end, cu un număr foarte mare de servicii ce rulau pe acele echipamente, a fost redusă la tăcere (“there is no sound worse for a sysadmin than silence in a server room”, trademark Ubergeek [3] ).

Trebuie să înțelegem că dacă vrem să avem un sistem care funcționează avem nevoie de profesionalism la toate nivelurile. De asemenea, trebuie să vedem imaginea în prespectivă și să înțelegem toate slăbiciunile noastre. Fiecare din noi este o bucată dintr-un sistem mai mare, o bucată specializată pe un anumit lucru. De multe ori privim doar bucata noastră și nu ne pasă de ce fac ceilalți. Dar adevărul este că toți trebuie să avem un standard înalt și atunci când ceilalți nu au. Trebuie să găsim soluții și să nu creem probleme noi.

Când vorbim de securitate  în IT, ne gândim din prima la parole, protocoale și algoritmi de criptare, sisteme cu patch-urile aduse la zi și întotdeaua se ignoră securitatea de bază. De aceea nu putem să fim profesioniști cu adevărat în securitate. Dacă avem echipamente de milioane de dolari, avem nevoie de un sistem de securitate fizică și dacă vrem o infrastructură informațională, avem nevoie și de elementele peste care să stea (de exemplu rețeaua electrică). Într-o instituție, ca și într-o companie, dacă există un proiect pentru data center/laborator high-end în care s-a investit o sumă mare de bani, nu trebuiesc ignorate costurile adiacente (ce reprezintă o fracție din costul total). Trebuie investit în securitate și mai ales în redundanță. De multe ori este ușor să configurezi o rețea, dar proectarea inteligentă a ei este dificultatea. Diferența dintre cei care știu să facă un lucru și acei ce sunt profesioniști pe acel domeniu este capacitatea de a gândi în perspectivă respectivul lucru și de a face arhitectura sistemului astfel încât să reziste în timp la orice (sau cât mai multe) situații ce pot ataca sistemul.

O altă problemă, și motivul pentru care sala serverelor nici după două săptămâni nu este refăcută, este nesincronizarea cu o echipă de la o firmă contractată ce reface rețeaua facultății. Din cauza unei deficiențe de management, iar partea tehnologică are de suferit. Profesionalismul iar a avut de suferit.

Încheierea a trebui să fie pe ideea de ‘forme fără fond’. În Politehnică ne lăudăm că avem rețea de 10 Gigabit/s, dar adevărul este că între legătura internă de 1GB și fibra externă de 10GB/s se află un switch de 100MB/s.  Lipsa profesionalismului în proiectare și management și dorința de a ne lăuda cu lucrurile de care nu suntem în stare duc la situații stupide.

în ultimul rând, dacă facem parte dintr-o comunitate, instituție, firma etc., nu trebuie să ne considerăm parte din ea atunci când lucrurile merg bine și atunci când atunci când ele merg prost. Degeaba când cineva te întreabă “Unde ești profesor/angajat/student?” și răspunzi “la Politehnică”  dacă atunci când exita o problemă afirmi “ăia de la Politehnică nu fac nimic”.

[1] http://ubergeek.ro/2009/08/14/upb-romania/

[2] http://big.lazyadmin.ro/2009/08/17/upb-fala-%C8%9Barii-noastre-e/

[3] http://ubergeek.ro

Au fost invitaţi toţi membrii catedrei (foşti şi actuali) alături de un grup de studenţi şi alţi colaboratori apropiaţi. Ziua a început cu o serie de discursuri alea Şefilor de Catedră de la înfiinţare şi până astăzi. Începând cu Mircea Petrescu, apoi Adrian Petrescu, Nicolae Ţăpuş şi nu în ultimul rând actualul şef de catedră, Valentin Cristea, toţi au ţinut să treacă prin istoria destul de încărcată şi interesantă a Catedrei, evidenţiind momentele, persoanle şi proiectele importante.

Din partea Ministerului Educaţiei, Catedra de Calculatoare a primit o diplomă de excelenţă pentru activitatea sa.

Chiar dacă şi studenţii şi profesorii privesc Secţia de Calculatoare şi Tehnologia Informaţiei ca ceva aproape de dezastru,  ea are o istorie destul de bogată şi prin proiectele actuale şi oamenii ce le susţin, are şi un viitor destul de promiţător.

Eu, unul, mă simt mândru să aparţin colectivului Computer Science şi mă consider, într-o mică măsură parte a Catedrei prin participarea la diverse activităţi ale ei, în special ca asistent al cursului de Utilizarea Sistemelor de Operare.

Happy Birthday, CS !

Şi dacă tot este de sărbătorit, acesta este cel de-al 100-lea post al site-ului . Hope more will come…

[1] http://cs.pub.ro

Site-ul Stagii pe bune [1] oferă un punct de legătură între studenţi şi firmele din domeniu. Firmele vin cu oferte de posturi iar studenţii vin cu CV-ul lor şi din cele multe variante, mulţi îşi găsesc stagiul potrivit. În cei 5 ani ai proiectului, Stagii pe bune a ajuns deja la un număr foarte mare de participanţi (peste 400).

Idea proiectului este susţinută şi de o echipă entuziastă (cu oameni cum ar fi Vlad Posea, Florin Pop sau Răzvan Deaconescu) ceea face, de fapt, Stagii pe bune un succes.

Înscrierile la stagii sunt încă deschise. Echipa de organizare a ţinut azi un eveniment de promovare Stagii pe Bune printr-o Pizza Day [2], dând ocazia studenţilor să afle mai mult despre proiect, echipă şi stagii.

[1] http://www.stagiipebune.ro

[2] http://www.stagiipebune.ro/blog/?p=104

Sâmbătă dimineaţa, înainte de ieşirea organizată cu toţi, am ieşit grupuleţul nostru de români la căutat de suviniruri/cadouri pentru acasă. În căutarea de magazine am trecut pe lângă Montparnasse. Turnul Montparnasse este singurul zgârie-nori din Paris. Când a fost terminat, la începutul anilor 1970, a adus indignare parizienilor deoarece nu se potrivea în oraşul lor. Aşa că au interzis construirea de clădiri înainte în capitală, lucru ce a dus la naşterea La Defence ce se află la marginea Parisului într-un oraş limitrof. Ne-am îndreptat apoi spre Grădinea Luxembourg, un parc foarte plăcut pentru o plimbare. În acest parc se găseşte Palatul Luxembourg ce găzduieşte Senatul Francez. Din interiorul parcului, în faţa palatului se putea vedea pe o parte Turnul Montparnasse şi în cealaltă Panteonul, moment în care îţi dădeai seama cât de rău se încadrează Turnul Montparnasse în Paris. La ieşirea din grădină, am găsit pe gardul foarte lung ce înconjoară parcul o serie de tablouri ce prezentau momente importante din istoria tărilor din Uniunea Europeană. Toate tările aveau 2-3 tablori ori cu poze alb negru de la momente istorice, ori cu peisaje din ţară lor, ori cu monumente istorice sau clădiri importante. Noi am avut două imagini legate de Revoluţia din ’89 (temă comună pentru tările din estul Europei) şi una cu Tristan Tzara, tatăl curentului dadaist din Europa.

Următorul stop a fost la Panteon. Deşi numele m-a dus cu gândul la un templu către zei, Panteonul din Paris este un monument în cinstea marilor francezi. Aici sunt înmormântate personalităţi ca Voltaire, Rousseau, Victor Hugo sau soţii Curie. De la Panteon am coborât prin Cartierul Latin pe lândă Universitatea La Sorbonne şi după o pauză de masă (la Subway… french food sucks) am plecat să ne întâlnim cu grupul mare.

Deşi ne aşteptam să mergem la Luvru (pentru că vremea era urâtă, cu ploaie), francezii au decis să mergem mai întâi pe Turn. Decizie nu foarte insiprată pentru că am stat la coadă pe ploaie, apoi am aşteptat înăuntru când ieşise soarele, iar apoi, cănd am ajuns sus, era deja ceaţă şi mai multă ploaie. Ca să ne facă în ciudă, cănd ne-am îndreptat spre Luvru, a ieşit iar soarele. Am ajuns la Luvru, unde am aflat că se închide într-o oră, aşa că ne-au trimis acasă. Încă un eşec din partea francezilor. Grupul nostru mic de români a făcut o plimbare prin parcul din faţa Luvrului, spre Obelisc. Obeliscul din Place de la Concorde este unul din cele două obeliscuri din Templu Luxor, Egipt… pe unul din ele l-am văzut în Egipt, la el acasă, iar pe acesta l-am văzut aici (cel din Paris arată mai îngrijit ). În apropiere era Domul Invalizilor unde am încercat să mergem dar era închis.

Duminică am mers la Versailes. Cu un bilet de 8 euro am luat linia de RER ce ne ducea spre castel. RER-ul este de fapt un tren personal şi în drum spre oraşul Versailles am făcut stopuri prin alte orăşele.  Eram pregătiţi pentru o zi lungă… după oră aşteptată pentru bilete, ne-am planificat aproape 5 ore de vizitat… complexul era imens, nu aveam cum să vizităm tot într-o zi.  Am început cu Palatul Regal. Totul se învârtea în jurul regelui Ludovic al XIV-lea, Regele Soare. Un corp întreg era dedicat camerelor personale ale regelui şi a reginei. Cea mai importantă sală a fost Sala Oglinzilor, un coridor mare ce unea două corpuri din palat, care ascundea sala de consiliu a regelui şi care oferea o privelişte asupra Grădinii.  În Sala Oglinzilor s-au semnat tratate ce au încheiat războaie mari cum sunt Războiul franco-german sau Marele Război (Primul Război Mondial).  Un alt corp al palatului aste dedicat istoriei măreţe franceze, corpul fiind organizat sub formă de muzeu de către Louis-Philippe. Un hol similar cu cel al Sălii Oglinzilor prezintă toate mariele lupte câştigate de Franţa de la Clovis pănă în epoca modernă. A ajutat foarte mult că aveam cu noi un ghid audio luat de la intrare ce ne explica fiecare cameră în parte.

Ieşind din palat am intrat în Gradina Regală care este de dimensiunea unui mic oraş. Nu am prins o perioadă prea bună pentru că încă nu erau înflorite florile, dar oricum era o privelişte foarte frumoasă şi foarte liniştitoare. Ne-am îndreptat spre Trianon (Marele şi Micul Trianon) care a fost darul regelui către soţia sa. La Trianon s-a semnat un tratat foarte important pentru România, în 1920, care recunoştea unirea Transilvaniei cu România, în urma Primului Război Mondial.  Oboşiţi, ne-am îndreptat spre casă.

Marţi dimineaţă am plecat singur de la curs cu gândul de a vizita Domul Invalizilor. Hotelul Invalizilor (cum se numeşte de fapt) este un spital militar înfiinţat de Ludovic XIV pentru cei răniţi în războaie (spitalul încă funcţionează şi în zilele noastre).  Este cel mai bine cunoscut ca fiind locul unde este înmormântat Napoleon Bonaparte. Domul este foarte impresionant şi demonstrează cât de mult admirau francezii Împăratul lor. Alături de Napoleon sunt înmormântaţi şi mareşalii şi generalii lui apropiaţi precum şi Mareşalul Ferdinand Fosh, Comandantul Suprem al Armatei Aliate în Primul Război Mondial. Tot la Les Invalides se găseşte şi muzeul armelor ce cuprinde expoziţii din epoca medievală, din epoca modernă (sec 18-19) şi din războaiele mondiale.

Am profitat de, probabil, cea mai frumoasă zi din toată excursia ca vreme şi am făcut o plimbare lungă prin Paris. Am trecut pe la Universitatea La Sorbonne unde am dat peste ‘cineva’ neaşteptat: Eminescu. Pe o străduţă ascunsă (nu ştiu cum am nimerit-o) era o statuie pe care scria Mihai Eminescu. Avea în mână nişte cărţi ce erau scrise cu text în franceză, dar pe soclu era scris, în română un citat interesant “Viaţa e un bun pierdut de n’o trăieşti cum ai fi vrut”. Ultima oprire a fost la Trocadero unde am stat puţin pe iarbă, la umbra unui copac.

Miercuri a fost ultima tură de vizite din Paris: Luvru. Imediat după curs ne-am îndreptat spre muzeu. Aveam doar 3 ore la dispoziţie (şi oricum eram foarte obosiţi pentru mai mult). Am intrat pe sub piramidă în aripa Sully, unde început cu scuplturi antice. Ne-am plimbat prin muzeu nu foarte fascinaţi de conţinut (arta nu ne prea prinde aparent). A fost uşor să găsim pe Mona Lisa pentru că trebuia doar să vedem unde este grămada cea mai mare. Dintre  miile de picturi, Gioconda este printe cele mai mici şi nu foarte impresionante, dar totuşi este atracţia muzeului (morala, marketingul este important). Alt punct de interes a fost statuia lui Venus din Milo. Ne-am plimbat apoi prin bucata de muzeu pe care am găsit-o cea mai interesantă: antichităţile egiptene. Am făzut mai multe lucruri decât la muzeul din Cairo (mai multe, dar mai mici)… francezii au avut grijă să ia cu iei în ţară multe artefacte egiptene.

Şi astfel se termină şirul de vizite în Paris. Oraş frumos ce necesită câteva zile bune pentru a-l descoperi.

Deşi stăm de dimineată până tâziu la facultate pentru curs, atunci când scăpăm, tot avem energie de a ieşi la o plimbare de câtiva kilometrii prin oraş. Seara de miercuri, după o cină nehrănitoare ca de obicei, am plecat spre La Defence. Acestă zonă  este de fapt un oraş limitrof al capilatei… este zona modernă, cea cu zgârie nori. În urma unei legi date de primăria Paris, în capitală, nu este voie să se construiască clădiri înalte, turnul Montparnasse este probabil  excepţie… după construirea acestui turn, parizienii au considerat că zgârie-norii nu au ce căuta în oraşul lor şi i-au interzis. Astfel, parizienii au ales să facă un cartier nou doar pentru clădirile de birouri. Am luat metroul şi ne-am îndreptat spre marginea oraşului. Când am ieşit de la metrou eram parcă într-o altă lume. Contrastul este inimaginabil… am plecat de la clădirile mici că întâlţime, înghesuite, cu arhitectură foarte veche, de acum 100-500 de ani şi am ajuns într-un loc parcă cu 50 de ani în viitor. Clădiri de sticlă, cu peste 40 de etaje se îmbinau perfect cu tot felul de opere de artă modernă. Fiecare clădire avea o formă aparte, una mai ciudată ca cealaltă. Majoritatea din ele parcă sfidau legile fizicii prin concepte arhitecurale la limită…clădiri înclinate, clădiri în formă de con sau în formă de sferă, toate la o scară foarte mare.  Pe lângă clădirile funcţionale, existau şi clădiri artistice, cum ar fi un turn făcut din ţevi colorate diferit sau o grădină de copaci făcuţi din fier. Obiectivul cel mai interesant este o clădire  în formă de arc ce se află fix la capătul strazii principale. Această stradă este pe aceeasi axă cu Camps Elise, formând astfel o legătură între cele două arcuri. Pe o parte este este Arcul de Triumf, de pe care, cu două zile înainte ne uitam spre La Defence, iar pe cealaltă este acest Arc al Parisului Modern. Clădirea are 55 de trepte (sau în baza 16, cum am numărat eu, 0×37) pe ambele părţi. Pe cealaltă parte fată de stradă, este un pod de lemn foarte înalt ce duce spre capătul oraşului. Dintre lucrurile pe care nu le ştiam, este faptul că La Defence este, de fapt, un fost cimitir. Cladirile noi au fost construite peste cimitirul public, iar o bună parte din morminte încă mai există. Este o ciudăţenie foarte mare, pentru că cei din birourile moderne au vedere spre mormitele mai dezorganizate din cimitirul public sau spre cele mai ordonate din cimitirul militar (morminte ce aparţin soldaţilor din armata lui Napoleon, deci cu o vechime mare). Faptul că noi mergeam noaptea pe acel pod de lemn, pe un oarecare vânt pe lângă nişte morminte dădea un sentiment foarte ciudat. De la La Defence am luat RER-ul (acesta fiind singurlui care circulă în afară Parisului) spre Place Pigale unde am ieşit exact în faţa Mulean Rouge. Am făcut o plimbare mai mult de amuzament printre sex shop-urile şi sex-hypermakert-urile de acolo. Cartierul nu arată deloc îngrijit dar la o tarbă am descoperit o mâncare foarte gustoasă: clătite cu jambon şi caşcaval (la recomandarea lui RR). Am trecut pe lângă catedrala Sacre Coeur din Montmartre apoi ne-am îndreptat spre clădirea Operei, o altă clădire de dimensiuni mari şi cu o arhitectură aparte. În drum spre cămin am făcut o plimbare le lângă Sena (un alt mic secret aflat, era cel mai jos trotuar ce trecea pe lângă apă…avea mai cam jumătate de metru şi imediat în stânga era apa). Pe drum am mai trecut pe lângă clădirea rectoratului Universităţii La Sorbonne şi pe lângă parcul Luxembourg. În seara aceea am făcut pe jos aproape trei sferturi din diametrul Parisului, timp de 5 ore.

A doua zi am chiulit dimineaţă de la cursuri ( official ccna.ro Academy business ). Am fost la un magazin unde se vindeau bărci, avioane, maşini în miniatură. Magazinul era foarte mare cu o mulţime de modele, din diverse epoci, în diverse stiluri şi în multe dimensini şi complexităţi… te simţeai ca un copil mare într-un magazin de jucării.

Am profitat de această ‘pauză’ în timpul zilei şi am trecut prin grădina Palatului Regal ce era înflorită şi oferea o privelişte foarte plăcută. Pe lângă flori şi copaci, exita şi un foarte mic tun, care, din câte am înţeles, încă este funcţional (la ocazii speciale). În zonă era şi intrarea la Palatul Luvru. Am intrat în curtea interioară (unde se află piramida din sticlă) când a început să plouă… ne-am adăpostit sub pământ. Dacă la suprafată era o clădire din secolul 16-17, sub piramidă se găseşte o altă lume ce seamănă cu un mall modern… Francezii au fost foarte îndrăzneţi când au hotărât să instaleze piramida în acea piaţă… rezultatul a fost unul interesant. După, am căutat ceva de mâncare. Dacă cu o zi înainte măncam cu beţişoare la restaurantul chinezesc, ziua respectivă mâncam un sandwich la Subway (din tot Parisul, este singura masă care şi-a meritat relativ puţinii banii daţi). Mâncarea franceză este absolut oribilă.

După masă ne-am îndreptat spre Sacre Coeur, de unde am văzut cel mai bine tot Parisul. Din zona de magazine din apropiere mi-am cumpărat un mic cadou, reparând un regret pe care mi-l creasem în urmă cu 3 ani. În ultima mea vizită în Paris doream să îmi iau o cutie muzicală, dar nu am făcut-o şi am zis că urmatoarea dată când voi fi lângă Sacre Coeur voi lua una. And I did. Tot lângă biserică, am găsit un alt mic secret al oraşului: o clădire ce avea pe ea un mozaic cu figurinele din Space Invaders (am aflat după că desene ca acela sunt în tot Parisul în locuri mai ascunse). Lângă acea clădire am găsit şi un Opel Corsa acelaşi model şi cu aceeaşi culoare cu maşina mea. Ziua s-a terminat la acea ieşire pentru că ploaia nu ne-a permis o ieşire seara.

Vineri, după ce echipa mea a avut prezentarea la curs, ne-am grăbit să vizităm un castel ce se afla într-un oraş limitrof al Parisului. Chateau de Vincennes din orăşelul cu acelaşi nume, este un castel în adevăratul sens al cuvântului. Era înconjurat de ziduri înalte şi de un canal (acum gol) de aproximativ 10 metrii lungime şi adâncime. În interior era o biserică din evul mediu şi castelul propriu-zis care era şi el înconjurat de un canal acum secat. Complexul a fost de multe ori asediat, zidurile exterioare fiind până la urmă penetrate, dar zidurile interioare nu au căzut niciodată.

La ieşirea din castel am intrat într-un parc ce era mai degreabă grădină botanică.

Ajunşi înapoi în Paris am trecut pe la Centre Pompidou, o clădire cu o altă arhitectură modernă ciudată. Nu am întrat în tuburile-lift, dar am întrat la o expoziţie de obiecte ciudate.

Luni seara, am ieşit să vizităm Arcul de Triumf. Nu ştiam exact cu ce ocazie a fost costruit. Am aflat că a fost “Promisiunea lui Napoleon”, un monument dedicat Marii Armate ce au luptat pentru Franţa sub conducerea lui Napoleon.  După ce am urcat cele 194 scări (numărate personal ) am ajuns deasupra de unde vedeai cele mai importante străzi din Paris. Arcul se află în Piaţa Stelei (Place de l’Etoille), numită aşa deoarece se intersectează 12 străzi ce duc spre cele mai importante monumente din Paris. Într-o parte aveam Champs-Elysees de unde se vedea Obeliscul şi grădinile din faţa Luvrului, pe partea opusă aveam drumul spre zona nouă a capitalei plină de clădiri moderne (arcul se află la mijlocul dintre trecut şi prezent). Am prins, din păcate o seară cu un vânt puternic şi cănd am coborât a început să plouă, dar tot am făcut o plimbare pe Champs-Elysee.

Nu e România. And that is a bad thing. În două zile mi-am dat seama cât de frumoasă este ţară noastră, indiferent de defectele ei. Nu aş putea trăi aici, este plin de oameni ce nu se gândesc decât la colţişorul lor. De exemplu, când am văzut metrourile lor, am observat că au două rânduri de roţi, unul de metal şi altul de cauciuc… noi ne-am dat tot felul de explicaţii dar când am întrebat un francez, nu ştia şi nici nu şi-a pus niciodată întrebarea. Ca om din IT, aş înnebuni (dacă nu voi înebuni până plec). Totul este interzis, totul este blocat. Până recent ssh-ul era ilegal şi folosirea lui te putea duce la închisoare. Noi am avut o criză pentru că aveam nevoie de acces dincolo de http prin proxi şi am căutat toate metodele să bypass-ăm sistemul (and we did it )… noi avem imaginaţie foarte mare şi este un lucru minunat. Mâncarea este foarte ciudată. Aproape orice conţine zahăr… când eram mic mi-aş fi dorit ca tot ce mănânc să aibă ceva dulce, dar acum parcă mă gândesc de două ori la sănătatea şi silueta mea.

Îmi place să întru în contact cu oameni diferiţi şi mentalităţi diferite şi alte moduri de a face lucruri decât le facem noi (cu cât mai diferit cu atât mai interesant) but still, I miss home and what I left behind…

Seara de marţi a fost mai redusă din punctul de vedere a activităţilor. Am mers la Pont Neuf, (“Podul cel Nou”, care este, ironic, cel mai vechi pod din Paris), unde ne-am urcat într-0 barcă şi am navigat pe Sena. Deşi era foarte frig, toţi eram puşi pe făcut poze. Pe stânga şi pe dreapta erau mai toate obiectivele turistice din Paris, dar păcat că prezentatoarea nu vorbea engleza clar încât să înţelegem. Eram oameni din 5 ţâri, dar noi, românii eram cei care râdeau în continuu. Până la urmă i-am făcut şi pe cei din jur să se relaxeze puţin şi să ţipe cu noi atunci când treceam pe sub un pod.  Călătoria pe Sena s-a încheiat cu o intrare în doc la 10 fix, atunci când turnul Eiffel clipeşeţe pentru câteva momente cu miile sale de beculeţe.

Împreună cu 9 colegi de la Facultatea de Automatică şi Calculatoare priveam cum ne aruncau bagajele în avionul Tarom. Zborul a fost foarte plăcut. Dacă prima dată când am zburat îmi era destul de frică, acum abia aşteptam să zburăm. Analizam fiecare mişcare a avionului. Priveliştea a fost superbă. După doar 15 minute eram deasupra Mulţilor Carpaţi ce erau acoperiţi de zăpadă. Cel mai frumos era când zburam deasupra norilor… parcă era o câmpie acoperită cu zăpadă. You really feel closer to God there…

Am aterizat la Charles de Gaulle (unde am văzut un Concorde la expoziţie). Un mesaj de la Orange France ne ura ‘Bine aţi venit’. Primul lucru care a trebuit să îl facem este să ajungem în Paris la locul de cazare. Parisul are un sistem foarte bun de transport în comun. Au ceva numit RER ce circulă între Paris şi oraşele limitrofe. Ne-am cumpărat bielete pentru o săptămână de călătorit în Paris cu metroul (din centrul oraşului) plus  pentru RER… ne-a ajuns cam 30 EURO.

După ce am ieşit de la gară, ne-am scos GPS-urile şi hărţile de pe Google Maps (doar suntem studenţi la Calculatoare) şi am început să căutăm FIAP care este un fel de cămin-hotel pentru studenţi şi elevi. Clădirea arăta neaşteptat de bine, la fel şi camerele. Încă era prânz şi am pornit să mâncăm ceva, apoi am mers la vizitat.

Ne-am mişcat extrem de rapid cu metroul. Este un metrou altfel ca cel din Bucureşti. Circulă şi sub pământ şi la nivelul pănântului şi pe şine deasupra şoselelor şi clădirilor. Staţiile sunt foarte dese, la fel de dese ca staţiile de autobuz la noi. Şi timpul de sosire este de maxim 4 minute (de obicei când ajungeam în staţie deja venea metroul). Dar erau vagoane mici şi înghesuite mult mai urâte ca cele moderne de la noi.

Am coborât în apropierea turnului Eiffel. E a doua oară când îl văd şi tot impresionant rămâne. În jurul turnului erau tot felul de mici vânzători, de la negrii ce vindeau brelocuri cu turnuri (4 la un euro), la tonetele ce vindeau un fel de waffels sau clătite cu ciocolată, la artişti ce desenau (mi-a atras atenţia o tipă ce desena pe hărtii lungi litere cu nişte desene foarte frumos colorate ce erau puse împreună pentru a forma un nume, Sophie).

Nu am urcat în turn pentru că era o coadă imensă şi am trecut Sena spre o zonă numită Trocadero. Probabil este locul de unde se vede cel mai bine turnul. În tot acest timp, doi colegi, făceau un număr îmens de poze.

Ne-am întors la cămin unde ne-am confruntat cu problema Internetului Wireless. Din punctul de vedere a accesului Internet, Franţa, fată de noi sunt în Evul Mediu. Asta nu ne-a oprit să încercăm să ‘rezolvăm’ problema. WEP-ul nu este atât de greu spart prin urmare, după o oră aveam acces layer two. Până pe la ora 2 noaptea ştiam că au un firewall ZyXEL, broadcast domainul (nu avea server DHCP) şi ce route erau răspândite prin RIP de către router. Doar am venit la curs de securitate

Seara, am mai făcut o ieşire până la Notre Dame. Surprinzător, încă mai puteam să mergem pe jos .

După aproape 24 de ore în care am mers 2500 km în aer şi încă câţiva zeci pe jos, ne-am culcat pentru că urma o zi grea. A doua zi, luni 23 martie am început cursul pentru care am venit…